Amândoi goi

„Am obosit. Nu-mi plânge inima de dor, nu-mi mai suferă organele, am obosit să iubesc muribunzi și să-i fac nemuritori în poezie. Am obosit să fac din suflete banale extraordinar și fantasme ce vrăjitorii scriau odată cu unghia lor în cărți din piei de dragoni și șarpe și acum le numim basme, dar din păcate nu sunt legende. Nu știu de ce iubesc atât de tare, cred că am fost blestemată să mor om frumos și singur. Văd frumusețea în crengi blestemate, în bălți pline de noroi, în trupuri ce poartă minți nesincere și inimi otrăvite ce duc lipsă de suflete. O lipsă nesimțită de ei. Cum poți să trăiești așa gol pe dinăuntru? Iar eu cum pot să iubesc până și fântâni secate și lacuri ce acum sunt doar goale și pline de mortăciuni. Când m-am născut o vrăjitoare mi-a pus deget în frunte și a zis că soarta mi-e să nu fiu doar om, ci iubire. Iubesc povești neexistente de dragoste și citesc printre pasaje goale balade de urlă inimile de dor și atingeri tandre și bate zbuciumul în voie și de nevoi.

Mă atașez de frunze, mângâi petale și spânul din poveste se obișnuiește prea tare cu iubirea până face din mine covor bătut la sate de bătrâne, dar niciodată nu-i prințul cel frumos. Încep să cred că versurile sunt doar la mine, iar restul bieți simplii muritori. Aproape mă doare că aș citi poezii de dragoste celor ce nu-mi merită iubirea, dar o vor. Vor să facă din mine pasăre cu aripi tăiate, îți ofer inima mea sângerie pe tavă de argint și tu o pui în soare să se ardă pân’ se face scrum și se amestecă aiurea-n lacrimi vărsate degeaba de zânele ce aripile încă le dor. Zbor în lume drept sentiment și tu încerci să mă prinzi la tine-n palmă, să mă acoperi, să mă ascunzi și să mă pui drept trofeu în borcanul prăfuit de murături, de parcă sunt doar un licurici pentru tine, o lumină ce vrei să o privești până nu mai poți – ți se face silă de dragoste și dor și vrei să mă transformi în întuneric, să fim noi doi la fel, amândoi roluri principale-n jalnică piesă. Să fiu ca tine, un ghiveci uscat ce nici măcar frunzele nu-i mai bat în adieri de vânt și lăcustele trec bete prin pământ. Atunci ne-am iubi? De am fi amândoi rădăcini uscate înnecate-n lichid de jale, urlete; amândoi goi.”