Versuri

„Poezia mi-e mută, rece și albă ca un monolit de gheață ce zace într-o visare în apele polare. Încerc să îmbrățișez câteva litere pe foaia prea mototolită de gândurile mele, ce cad năvalnic ca o avalanșă, însă nu pot fi materializate. Penița zgârie coala asemeni consoanelor înghesuite în numele tău. Nume ce îmi stă gravat pe buze, vocii mele fiinud-i mult prea teamă să îl rostească. Teamă pe câte nu reușesc să o înțeleg, căci am urcat de atâtea ori pe aceeași scenă, am cântat în repetate rânduri cântecul inimii mele. 
Și acum ma privesc din nou la apus, în aceeași oglinda spartă și văd frânturi din mine. Nu recunosc chipul distorsionat ce se face prezent în reflexia de gheață a lacului. Lac în care, cândva reușisem să văd și bolta înstelată, iar acum pare-mi-se imposibil să văd măcar o picătură de apă, căci le-am plâns pe toate.”