Cu spatele către oglindă 

„Lumina vine doar dintr-un tub de neon.” Speranța nu apare mereu atunci când apeși pe întrerupător. Câteodată se ia curentul, iar interiorul îți plânge ușor și tremurând, atât de răvășitor încât se aude ca un schelălăit stins, un strigăt de ajutor deghizat în șoaptă tristă. La final suntem la fel, trupuri umblătoare în căutare de alte trupuri, minuni; câteodată ne pierdem în vicii, în idei de minți și iluzii de suflete, căutăm inimi când ale noastre nu pot să fie destul de roșii și vopseaua roșiatică e veche și uscată, se transformă într-un roz pal, bolnăvicios, mâinile se preling la unison sprijinite melancolic pe geamul mașinii ce merge cu viteză atunci când semaforul indică roșu – stai. Ești oare muribund sau doar te renaști? Ești oare suferind și blestemat să fii veșnic om-suferitor sau ești doar neascultat? De tine, de copaci, de trup, de trupuri, de oameni, de vânt? Ești oare surd sau doar obosit? Ești oare mut sau doar epuizat? Ți-ai pierdut vocea sau doar ai fost redus la tăcere? Ești oare pierdut sau încă nu-i timpul să te găsești? Oare ceasul biologic nu mai merge sau doar cel de pe perete s-a oprit? Oare nu mai ai baterii sau doar alegi să nu le folosești? Îți tremură mâna de fiecare dată când alegi să faci o schimbare și de aia te oprești – de aia îți dai singur palme aspre peste chip la 4 dimineața, cu spatele către oglindă.”