Fragment

***
REGGIE
Am ciocănit la ușa Anastasiei, iar glasul mieros mă invita să intru. Întrebarea ei nu a așteptat să
închid ușa în urma mea.
– Vanilie sau lavandă?
Nici măcar nu mă privea. M-am încruntat la absurditatea subiectului și am exclamat mai mult
ca să îi atrag atenția asupra mea.
– Ce?
A expirat zgomotos, și și-a părăsit expresia din oglindă, întorcându-se către mine cu două
sticluțe de parfum în mâini, clătinându-le ca o balanță.
– Vanilie sau lavandă?
Mi-am strâns buzele într-o linie dreapta și am arătat către cea mai detaliată sticlă. M-am
apropiat, iar ea s-a grăbit să mai apuce ceva de pe masă.
– Văd că cooperezi mai bine așa.
A întins către mine două sticluțe de ojă.
– Alege.
– Anastasia…
Tonul meu grav a făcut-o să și prăbușească mâinile în poală.
– Ne va omorâ?
– Nu.
Apoi a mimat o expresie de parcă nimic altceva nu contează și și-a luat privirea de pe mine,
uitându-se din nou în oglindă.
– Ne va trimite în prima linie.
Însă ea nu a reacționat în niciun fel. Ceva îmi spunea că nu ar fi perceput gravitatea situației
nici dacă i-aș fi explicat.
M-am așezat pe pervaz, punându-mi și picioarele pe el, încadrându-mă în dreptunghiul
ferestrei. Am privit afară, dar de fapt priveam în gol, iar golul din mine se făcea și mai mare, de
parcă se lupta să-mi ocupe toata ființa.
– Îți vine să crezi ca nu am mai dormit de două zile?

Vocea ei calmă aproape că mă enerva. Am privit-o din nou, iar ea își aplica sub ochi două
bucăți gelatinoase ce semănau cu niște viermi.
– Ești atât de norocos.
Am scos bricheta și mă jucam cu ea între degete.
– Cum așa?
– Ei bine, te-ai infiltrat între ei și ai fost unul de-al lor. Toată lumea doarme seara, chiar și acolo
jos, nu?
Am surâs amar, în timp ce scoteam o țigară din pachet.
– Te-ai uitat la înregistrare?
Ea a crezut că întrebarea îi aprobă cacealmaua și a răspuns foarte mândră.
– Da!
Nu numai ca nu urmărise planul misiunii, însă nu se uitase pe înregistrare nici măcar 5 amarate
de secunde. I-ar fi luat numai 5 secunde să își dea seama ca nu m-am dat drept unul de-al lor
sau ca ochii mei nu s-au închis mai mult decât durata unei clipiri.
Am aprins țigara și am tras lung din ea. Mă concentram să agăț în minte ceea ce mă făcea să
mă simt așa, însă răspunsul era chiar în fața mea.
Am trăit toată viața într-un întreg eșuat și oricât de mult mă străduiam să îl fac să pară altfel,
adevărul ăsta era. Am oferit tot și nu am primit nimic în schimb, însă asta nu era cea mai tristă
parte.
Fiind atât de aproape de moarte în buncărele raalilor, m-a făcut să renunț la iluziile pe care mi
le-am creat până acum și să privesc realitatea așa cum era.
– Reggie?
Mana ei s-a așezat pe umărul meu și mă privea cu compasiune. Pentru o secundă m-am
gândit, nu… am sperat ca este preocupată de mine.
Glasul îi era dulce, vorbea așa cum ai vorbi cu cineva pe care nu vrei să-l sperii.
– Am aprins o lumânare parfumată și fumul tău îi distruge tot mirosul. Poți să te duci în altă
parte? Sau măcar să deschizi geamul.
Anastasia nu a meritat nici pe jumătate efortul pe care l-am depus pentru ea. Toate acțiunile,
toate sacrificiile, au fost toate irosite, iar golul din stomac de fiecare dată când realizam că
pentru ea nu contează, că nu apreciază, că nu ar face niciodată la fel era mereu prezent, de
parcă era o surpriză.
O priveam inexpresiv și îmi doream să nu ii mai vad chipul preocupat. Mi-am coborât
picioarele și am stins țigara de pervaz, lăsând-o acolo și îndreptându-mă către ușă.Țipătul ei a reușit să mă oprească cu un pas, însă doar cu unul.
– Vorbești serios? Reggie, asta e foarte supărător, nu o vreau aici.
Am deschis ușa și înainte să o închid, a mai țipat o dată.
– De cand fumezi tu, oricum?
***
PAUL
Abia după ce au închis ușa în urma lor, Reggie m-a tras de umăr pentru a mă privi și eu puteam
să îmi simt ochii arzând. Apreciam discreția lui, fapt ce a permis ca cei doi să nu fie martori prea
mult timp la reacțiile mele.
– De ce nu le iei, Paul?
A trântit tubul cu pastile pe masa de care mă sprijineam.
– Le-ai lăsat aici de parcă nu au nicio importanță.
Era nervos, iar Ash, ca un salvator l-a apucat de umăr și mi l-a scos din spațiul personal.
– Reggie, nu cred că îl ajuți dacă țipi la el.
Am privit-o pe Dawn. Am îndrăznit să o privesc, cu toate că aveam ochii roșii. Era confuză. Și
speram că era din cauza faptului că Reggie era îngrijorat pentru mine.
Ochii roșii trebuia să fi dispărut până acum, însă arsura părea din ce în ce mai intensă. Bătăile
inimii mi s-au accelerat la gândul că mă vor obliga să iau una din pastile și că vor descoperi că
nu va avea niciun efect.
Ash s-a uitat șocat la mine. Și eu eram șocat. Nu mai aveam niciun control asupra ochilor roșii.
I-am văzut ezitarea și știam de ce era cauzată. Nu știa ce să facă, dacă să îl scoată pe Reggie
de acolo sau să rămână toți cu mine. Nu voiam să rămân singur cu Dawn, tocmai pentru că nu
știam ce avea să se întâmple. Îmi era teama pentru ea, singură în preajma mea, dar nici nu
voiam ca Reggie să rămână. Era cel mai bun membru al organizației, iar ca să fii cel mai bun,
nu trebuia să ai erori. Eu eram o eroare și cu cât mă gândeam că organizația nu mai avea cum
să mă acopere cu atât îmi pierdeam mințile și mai tare.
Ash nu a trebuit să ia nicio decizie, căci Reggie ne-a luat prin surprindere pe toți.
– Vă las un moment, apoi mergem cu Saitou în cimitir.
M-a privit plin de scepticism, însă cu toate că mi-a întâlnit ochii roșii, și-a întors spatele și a ieșit
din cameră.
Trebuia să îl ducem pe Saitou în cimitir, de asta eram aici. M-am întors speriat pentru a-l
verifica. Stătea pe aceeași targă în spatele meu la două mese distanță. Începusem din nou să
nu mai percep realitatea în întregime și asta nu era bine, nu era bine deloc.Am înghițit în gol și mi-am pus ambele palme pe masă pentru sprijin. Cu o zi în urmă am luat
ultima pastilă și deja începeam să pierd controlul?
” Tu nu poți să ajungi așa. Nu vei ajunge ca mine.”
Mi-am strâns palmele în pumni. Voiam atât de tare să nu îl dezamăgesc. Dar cum? După acea
seringă și fără pastile îmi era aproape imposibil.
O mână mi-a atins umărul și m-am trezit în fața faptului împlinit : mâna lui Dawn răsucită în a
mea, la un punct de a-i disloca umărul și ochii ei mari fixați pe ochii mei roșii. 2 secunde… 2
secunde pe care nu-mi le amintesc, pe care nu le-am gândit.
Șocul îmi întrecea durerea din piept. Trebuia să o eliberez, să își dea seama că nu vreau să o
rănesc, însă nu voiam să îi dau drumul, voiam să o trag mai aproape, să o fac să se simtă în
siguranță. Dar nu puteam.
I-am eliberat mâna și am lăsat capul în podea ca să nu îmi mai vadă ochii. Pastilele erau
împrăștiate pe jos, însă eu nu am auzit zgomotul impactului. Dacă pierdeam sunetul, mă
pierdeam cu totul. Am ridicat privirea înapoi către ea, apoi către Ash, însă gurile lor nu se
mișcau.
– Vorbiți cu mine!
Și disperarea din vocea mea i-a făcut și mai nesiguri. Dawn avea sprâncenele împreunate și
pieptul îi urca și cobora repede.
– Dawn!
Mana lui Ash mi-a atins umărul și mă bucuram că îl puteam privi conștient.
– Paul, calmează-te.