Ceașca cu ceai stă așezată

în dreptul suportului cu lumânare. Lumina

se reflectă în baia de plante

și pentru o clipă mi se pare

că ceașca mea dezvăluie un alt tărâm,

un tărâm în care oamenii sunt exact

așa cum îmi plac mie.

Luna încearcă să învingă curentul de nori, să iasă triumfătoare și să-și arate puterea. Oamenii nu se mai simt încurajați de voința lunii,

ci mai degrabă se adaptează cu pasul leneș al norilor.

E mai ușor să distrugi decât să repari, nu?

În cameră, focul nu mai arde liniștit și nu mai e nici mama și nici jocul.

Sunt doar eu, cea care a dat uitării totul.

Ceaiul se răcește, lumânarea se topește.

Eu mă scurg printre săgețile ceasului de pe perete la fel cum nisipul se scurge în clepsidră într-un haos nespus de tăcut.