Monstrul din cameră

Știam că sunt acasă, pe canapea. Era vineri, trecut de miezul nopții. Simțeam stofa
moale încălzindu-se sub apăsarea corpului meu. Paradoxal, între vis și realitate, nu mă
puteam deștepta. Amintiri noi și vechi, și imagini complet false se succedau prea repede să
poată fi înțelese. În camera în care mă aflam pereții erau înțesați cu rafturi de lemn putred,
pline ochi cu cărți vechi ale căror titluri erau mâncate de molii. Camera îngustă ca un culoar
avea un pat pe mijloc. Ceva se ascundea după tăblie. Mă privea cu ochi sticloși dar nu se
mișca. Îmi doream să fie o simplă jucărie fără viață la care cu cât mă gândeam mai mult, cu
atât mă înfioram mai tare.
Distanța dintre mine și pat era considerabilă, dar puteam să jur că se diminua pe
măsură ce scoteam mai multe cărți din raft. Căutam ceva cu disperare. Nu știam ce caut. Era
liniște, mult prea liniște. Dădeam rapid paginile cărților, dar nu scoteau niciun sunet. Aproape
că nu respiram. Uneori, când în jurul meu nu se aude niciun zgomot, pot să disting un fâșâit
discret. Sunt de părere că aud moleculele aerului cum se ciocnesc unele de altele. Poate părea
absurd, însă în bezna de aici, nici aerul nu se mai mișca. Era atât de liniște și întuneric încât
simțeam că înnebunesc.
Am auzit deodată pași care la fel de bine puteau fi doar în mintea mea. Știam că ochii
din spatele patului alergau către mine. Nu îi mai vedeam și nu auzeam, de fapt, nimic, dar
simțeam ceva gonind către mine. Ceva greu, mirosind a pericol. O ușă a apărut în dreapta. I-
am simțit clanța în mână. Avea geam și intra lumină prin el, dar se oprea acolo. Domnul Ende
avea dreptate: întunericul devorează tot.
Pașii s-au întețit și am încercat să strig. O strigam pe mama, însă doar eu auzeam.
Buzele nu mi se dezlipeau, deși îmi vibrau de la cuvintele din spate. Încercam din răsputeri să
zbier și simțeam disperarea adâncindu-mi-se în corp pentru că nu ieșea nici un sunet. Am
început să mă înec cu aerul din jur. Gâtul și gura mă dureau, capul îmi vuia. Am văzut ce a
sărit spre mine și-atunci, într-un final, strigătul s-a făcut auzit. „Mama!” Ușa s-a deschis.
Propria voce m-a trezit și am strigat din nou. Nu mă mai aflam pe canapea și noaptea
trecuse. Am privit în jur la ceea ce părea decor de teatru. Nu, de film. Stăteam în camera
personajului principal din ultima serie pe care am privit-o. Cu siguranță visez, mi-am zis.
Trebuia să mă trezesc. Știam cât de tragic se termină seria. Îmi aminteam cât de periculos era
mediul înconjurător și cât de lesne aș fi putut să îmi pierd viața.
Pe când eram doar o fetișcană și priveam cu entuziasm desenul animat de duminică
dimineața, m-am ales cu o frază care mi s-a întipărit în mintea. Spune să ai grijă să nu mori în
visul tău, pentru că s-ar putea să nu te mai trezești. Deși simțeam că sunt prea conștientă ca să
fie un vis, am decis să nu acționez. Dacă așteptam, pur și simplu, m-aș fi trezit. Nu era nimic
real.
Nu era nimeni cu mine în cameră. Bâzâitul unor aparate de pe biroul de alături m-a
liniștit. Nu surzisem între timp. Am articulat câteva cuvinte – vocea îmi era normală. M-am
întins înapoi pe patul pe care ședeam și am închis ochii. Bâzâitul electric s-a transformat în
concert de cicade, canapeaua s-a învârtit cu mine și am căzut spre centrul Pământului. Era din
ce în ce mai cald și simțeam toropeala cum îmi pătrunde până în suflet. În întunericul deplin
îmi vedeam venele pe brațe și mâini. Îmi strălucea prin piele aur lichid, dar rece. Am încercat
din nou să strig, dar gura îmi dispăruse între timp. Nu mai aveam nici ochi, nici nas, nici păr.
Eram o inimă care bătea din ce în ce mai tare, amenințând să se spargă.
Când am atins podeaua nu m-am împrăștiat în zeci de bucăți. Eram un măr roșu și
podeaua era pământ reavăn. Nu înțelegeam cum de pot să înțeleg că sunt un măr și nici cum
de mă vedeam la persoana a treia. Am vrut să întreb șarpele ce cobora din pom, dar o mână
m-a ridicat și m-a mușcat.

Era un coșmar de zile mari. Știam că visez și totuși… Eram deodată Eva și aduceam
pe lume primul prunc. Nu resimțeam nici durere, nici fericire prin vis. Erau și începutul și
sfârșitul lumii la un loc. Am strigat din nou, ca să se nască, dar nu s-a mai născut și eu am
dispărut în mine. N-am mai fost mamă.
M-am trezit lac de sudoare și am privit în jur. Acum priveam camera de sus. Mă
detașasem de corpul meu, care zăcea pe patul lui David, personajul principal, conectat la un
aparat. Alarme puternice, înfiorătoare, pulsau în roșu pe micul ecran. Un număr cu deja cel
puțin nouă cifre era în continuă creștere. Cinci alte personaje se adunaseră lângă mine și
trăgeau de corpul meu să mă trezească. Ei știau, și știam și eu, că sunt vie. Asta ne supăra pe
toți. Pentru că și eu cea din aer mă simțeam vie. Îmi simțeam pielea și îmi auzeam inima în
urechi. Problema cea mai mare era însă că deslușeam și cealaltă inimă. Mă despicasem în
două, așa cum mi-am dorit mereu.
Știam că sunt pe patul acela și visez. Mă vedeam luptându-mă cu sinele care mă
tortura cu toate amintirile rele. Îmi pierdeam și mamă, și tată, îmi îngropam câinele cu
mâinile, îmi ardeam părul și mă înnecam într-o mare de regrete. Mi-am spus numele cu
putere când mi-am dat seama că numărul de pe ecran reprezenta de câți ani voi avea nevoie
ca să îmi revin după tristețea din visul acela ce nu se termina.
Dublura mea de pe pat surzise. Eu m-am estompat în atmosfera din cameră care se
umplea de abur de la oamenii ireali din jur. Fumegau de supărare că am intrat în viețile lor și
le-am schimbat. Voiau să mă trezească doar ca să aibă satisfacția de a mă anihila.
– Deci la ce film ne uităm? Măi, tu dormi? Mă lași să vorbesc singur?
M-am ridicat în capul oaselor într-o fracțiune de secundă.
– Da, dormeam.
Iubitul meu a bușit în râs și a venit către mine. Nu m-am ferit pentru simplul fapt că
era el. Era viu, real și cu toate că nu eram convinsă că eu sunt vie și reală, buzele lui pe
fruntea mea m-au mai liniștit.
– Acțiune sau dramă? Hai să vezi trailerele.
Când am mers la culcare, după două ore și jumătate de film, m-am temut să închid
ochii. Mi-am adus aminte de Eva, și de monstrul din bibliotecă, și de monstrul din mine. Nu
voiam să ajung iar înăuntrul minții mele. M-a luat în brațe și am simțit cum îi bate inima în
acord cu a mea. Atunci m-am temut și mai tare. Dacă are să vină cu mine în mintea mea și nu
îi va supraviețui?
– La ce te gândești? m-a întrebat.
– La nimic.
– Minți. Te gândești la o grămadă de prostii. Spune o rugăciune și hai să dormim. E
patru dimineața.
M-am uitat pe geam la cum se pregătea Soarele să răsară. L-am strâns de mână și am
șoptit, sperând deopotrivă și că doarme deja și că mă aude.
– Dacă mor în somn?
– N-o să mori în somn. Nu se moare așa ușor. Nici măcar nu ești bolnavă.
– Dacă sunt bolnavă la cap?
– Nu ești bolnavă la cap. Ai doar o imaginație foarte bogată și te gândești prea mult la
toate alea.
– Am visat că eram atât de tristă încât urma să intru în depresie când mă trezeam.
– A fost doar un vis. Te simți tristă acum?
Am rămas tăcută un moment. Respirația lui era caldă pe spatele meu, patul era moale
și camera răcoroasă. Alarma de la ora 10 era ca să prindem trenul spre casă, spre părinți. Am
căzut undeva în necunoscutul lumii și m-am temut. Acum eram înapoi și părea că totul va fi
bine.
– Nu. Nu sunt tristă.

– Bun atunci. Noapte bună. Te iubesc!
– Și eu te iubesc. Noapte bună.
Nu am avut curaj să mă culc. Am stat cu ochii zgâiți pe geam până m-a furat somnul.
Până în momentul epuizării am simțit ochii aceia sticloși privindu-mă din spate. N-am avut
curaj să întorc privirea să îi confrunt. Știam că dacă mă întorc, o să mă văd pe mine.

 

Înapoi la rubrică

Lasă un răspuns

Latest post

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.