Rugina dorului
,,Când ai plecat, s-a stins în mine vara,
Și toamna-n suflet, rece, s-a născut,
Frunze-amintiri, căzute fără grabă,
Dansând în vânt,
Ca o pasăre a unui stol pierdut.
M-ai lăsat cu sufletul ruginit de dor,
Ca fierul uitat în ploaie, ars de timp,
Te-ai strecurat ca o umbră, ca un nor,
Și-ai lăsat în urmă un loc gol ca un ghimp.
Eram doi copaci prinși într-o îmbrățișare,
Dar tu, ca o furtună, ai rupt crengile,
Rămânând din fiecare ,
Vorbe de foc și tăceri ca un vânt,
Și totuși…
Ai ars în noi tot, ce fusese sfânt.