Soarele nebiruit
Frații lui Mithra nu îi semănau. Mai înalți, mai bine făcuți, plini de culoare,
primeau mai multă libertate, pe când el primea mai multă atenție. Unii dintre ei
erau puși la munci obositoare, în timp ce el era ținut în puf. Avea un loc doar al
lui. În permanență atât de curat și parfumat încât îi strălucea părul în lumina
zilei. Nu i-a lipsit niciodată nimic. De la hrană îndestulătoare, la veșminte
călduroase, până la mângâieri și alint, chiar și laude.
Tânăra jivină a rămas totuși modestă. Nu se etala în fața fraților săi, ba
chiar îi compătimea. Nu i-a privit de sus nici după ce a crescut mai înalt decât
ei. Nu s-a impus niciodată prin măreția dobândită ca prin minune. Nici măcar
atunci, în prima plimbare în afara casei, când a fost etalat la pas agale în fața
unei mulțimi de oameni.
Pentru Mithra, ziua aceea începuse deosebit, chiar și pentru standardul
vieții sale, cu care de altfel se obișnuise. Protectorul său pășise în cameră cu un
zâmbet larg, îmbrățișase puternic grumazul musculos și îi bătuse umerii cu
încredere. O căldură neobișnuită a invadat inima lui Mithra când omul îi
sărutase centrul frunții. Se simțea și mai iubit.
O suită de șapte fete tinere a intrat în staul nu după mult timp,
debordând de entuziasm și voie bună. De pe brațele unora dintre ele se
revărsau mănunchiuri de flori delicate ale căror parfum împânzea atmosfera.
Altele purtau în palme vase mici de lut cu pulberi și uleiuri naturale. Mithra se
ridicase în picioare în zorii zilei, dar la îndemnurile fetelor, s-a reașezat pe stratul
de paie de pe podea, iar ele l-au înconjurat de îndată.
Două dintre fete lucrau împreună la împletirea unei ghirlande de flori. O
alta se bucura de finețea tulpinilor din care confecționa o coroniță. Celelalte
patru mojarau cu grijă în vasele de lut și pictau fruntea, grumazul și pieptul lui
Mithra. Toată suita fredona cântece în surdină, presărând pe ici, pe colo,
rugăciuni învățate în tihnă și taină, specifice momentului.
Mithra se afla în al nouălea cer. Fetele îl dezmierdau cu atingerile și vocile
lor suave. Rochiile lor lungi și albe se asemănau părului său sclipitor, și pentru
că se așezaseră atât de aproape de el se crea iluzia că poalele rochiilor făceau
parte din corpul lui Mithra. Se întreba în mintea lui mută cărui fapt i se datora
acest răsfăț. Ce făcuse el în decursul anului ca să îi aducă un moment ca
acesta, pe care nici nu îl știa posibil? Însăși existența lui îl făcea vrednic de
onoarea atribuită, dar nimeni nu i-o spusese pe șleau. În definitiv, cuvintele nu
prea își au rostul atunci când faptele vorbesc răspicat. Iar pentru Mithra contau
mai mult prezența și grija amenilor.
Cu vibrația plăcută a cântecelor ascultate în intimitatea lăcașului său și
cu podoabele pe care le îndrăgise imediat ce i-au fost oferite, Mithra pășea
mândru în afara staulului. În continuare înconjurat de cele șapte tinere, s-a
lăsat îndrumat către un loc necunoscut.
Mulțimea de oameni de la capătul aleei părea că îl aștepta doar pe el.
Dinspre ea, boarea purta cântece și rugăciuni îngânate. În mod normal,
aglomerația ar fi trebuit să stârnească un răspuns negativ în Mithra, însă
pentru el, totul era euforie. Nu văzuse niciodată atât de mulți oameni la un loc.
S-a gândit că poate ar trebui să se teamă, dar acel sentiment nu se înfiripa în
el. Nu avea cum. Mâinile calde ale tinerelor țineau dubiile departe de el, iar
odată ce și-a remarcat protectorul în mulțime, Mithra s-a lăsat complet în voia
lui.
În timp ce mergea pe culoarul creat de oameni, Mithra le-a observat
chipurile. Erau cu toții cuprinși de un soi de entuziasm liniștit: fredonau aproape
în șoaptă, dar în ochi le sclipea speranța. Odată ajuns în centru, Mithra a fost
stăvilit. Fetele de a căror prezența s-a bucurat câteva ore bune l-au mângâiat
din nou – cea mai mare dintre ele chiar i-a șoptit un „mulțumesc” – apoi au
intrat în rând cu restul. Cânturile au crescut în intensitate și întreaga zonă
restrânsă a căpătat un aer solemn. Niciunul dintre aceste aspecte nu l-a
deranjat pe Mithra. Era în continuare moale și senin. Își plimba privirea blajină
de la un chip la altul, până în momentul în care protectorul său i-a ghidat
bărbia înspre cer. Mișcarea era naturală, permisă, plăcută. Cel care îi dicta
mișcările era același care îl mângâiase încă din prima oră pe Pământ. Centrul
Universului său. Persoana la care se gândea la răsărit, când genele lungi i se
dezlipeau și lăsau acei ochi mari și întunecați să curpindă din nou împrejurimile,
să constate viața.
Era ceva familiar în imaginea de deasupra capului său. La amurg, razele
Soarelui dădeau frâu liber imaginației. Se întrepătrundeau cu norii, împrumutau
din pigmentul mării și dansau până sus de tot, să ademenească stelele, iar
cerul să le servească drept canvas, pentru a culege mai apoi laurii. Dungile
pufoase de nori străbăteau cupola de-a latul și semănau cu poteci care tind
spre infinit. Portocaliul de fundal se preschimba în roz pe măsură ce mingea de
foc cobora în apă, urma să dea în roșu, ca să se întunece la final în violet. Pe
timp de vară, noaptea se lăsa așteptată, dar Mithra nu știa acest lucru încă. Se
născuse în afara sezonului, când frunzele deja cădeau și întunericul triumfa
rapid în cursul unei zile.
Mithra privea cu interes cerul în timp ce se scălda în amintirea recentă a
împodobirii din staul și în senzația de siguranță a mâinilor ce-l atingeau. Nu
avea cum să recunoască răceala lamei care i-a străbătut gâtul, afundându-se
prin piele și mușchi.
Durerea a demarat ceva mai târziu, când deja nu își mai putea folosi
vocea ca să o manifeste. Dezlipiți de la cer, ochii săi nu puteau identifica nicio
schimbare împrejur, motiv pentru care Mithra nu putea să deslușească ce i se
întâmplă. De unde și de ce acea bruscă suferință care i-a invadat ființa?
Sângele cald curgea din grumazul lui Mithra, i se prelingea pe piept,
parcă încercând să se întoarcă la inimă. Roșul curat și pătrunzător murdărea
albul impecabil al corpului său, până jos de tot, unde jivina era în contact cu
pământul. A stârnit praful cu o lovitură puternică de picior. In ciuda atmosferei
încă plăcute, aburi fierbinți i-au părăsit nările. Mai mult decât durerea, o furie
de nestăpânit a început a-i colcăi în suflet. Nouă și bizară, îi sugera lui Mithra să
fugă de protectorul lui.
A mai rezistat câteva momente, puternic pe picioarele sale, apoi
pleoapele i-au căzut alene peste gândurile contradictorii. Mulțimea din jur
ovaționa, în timp ce stăpânul îi netezea părul dintre coarne. Nu îl lăsa să cadă,
deși ajutorul era tardiv și mișelesc.
„De ce să mă iubești într-atât și să te îngrijești de mine dacă urma să îmi
curmi viața?” s-a întrebat jivina, când ochii au început să-și piardă din lumină.
Cunoscuse iubirea, dar nu i-a putut cuprinde niciodată sensul sau scopul. Poate
că acesta era cursul destinat vieții: venirea pe lume sub steaua sacrificiului. Sau
poate că era doar o piesă dintr-o schemă superioară sieși, poate s-a făcut o
greșeală, poate… sau poate…
Sentimentul de a fi trădat s-a strecurat în inima ce încă nu renunța să
înlocuiască sângele pierdut. Se credea abandonat de toți cei care exprimaseră
atâta grijă față de el și nu putea înlătura din mintea lui blajină cuvântul
„interes”. Ura subită pe care o cunoscuse nu cu multe secunde în urmă s-a
estompat însă într-o tristețe profundă. Când genunchii i s-au înmuiat, Mithra nu
s-a împotrivit.
Pământul era dur sub corpul lui, pătat precum verdele ierbii de viața care
îl părăsea. Copleșit de descoperirea precoce a cruzimii realității, Mithra s-a
resemnat. Cu toate acestea, chiar și în ultima clipă, și-a amintit cu drag
amploarea vieții sale, a fericirii în care s-a desfătat. Scânteia aferentă i-a liniștit
mintea agitată, permițându-i să privească încă o dată spre oamenii de lângă
el.
Unii plângeau – copilele în special – dar toți își continuaseră cântecul și
rugăciunile. Când în final a întâlnit ochii prietenului său uman, a găsit în ei
acceași privire încărcată de iubire și mândrie, la care se adăugase recunoștința.
Atunci a înțeles Mithra că el era o ofrandă. Moartea lui era de bun augur pentru
toți cei cărora nu a știut niciodată cum să le răsplătească iubirea.