Aspect social
Cum oare să mă exprim eu în cuvinte, când nici vocea nu mi-o aud, voce interioară asurzită de zumzetul neîncetat al bârfelor ce mă înconjoară. De ce mă tem să mă manifestez? Mi-e teamă de respingerea socială, mă face mintea mea în secret să cred, pe când, de fapt, nu știu cine sunt cu adevărat, cine aș vrea să fiu și cine am fost cândva. Eul meu copilăresc pe care încă nu l-am depășit și ego-ul meu viitor pe care îl ocrotesc cu atâta ardoare să nu cumva să se sfarme, duc un război mut împotriva prezentului incert. Război din care, după atâtea ploi și lipsa unei umbrele mă fac să cred că îl voi pierde.
Cum ar putea cineva să mă înțeleagă, când nici eu nu reușesc să citesc romanul pe care îl am deschis pe birou de atâta vreme? Rânduri goale, cuvinte întortocheate și punctuații sâcâitoare îmi înțeapă ochii de fiecare dată când părăsesc căldură căminului. Doar vorbe uscate ca frunzele ce-mi trosnesc toamna sub picioare îmi inundă gândurile când alte trupuri mă înconjoară. De ce vocea mea are un gust atât de fad? De ce buzele mele nu accepta armonia socială? Sunt cuprinsă de o emoție ce-mi sufocă viscerele și de un sentiment înfiorător de paralizie când ideile mele apun subit în timpul zilei, pe când câmpurile plâng după atâta soare.