Lumină și întuneric
Neoane mici și înaripate dansează bezmetice în jurul felinarului scorojit. Ce le atrage oare pe ele în acea căldură dureroasă? Nectarul galben și dulce al becului, mult prea uzat acum încât să mai lumineze ca altădată ori razele ascuțite, fluorescente ale fitilului izolat în acei pereți aproape sferici de cristal? Dar noi, oamenii, de ce suntem mai mult decât secătuiți atunci când rămânem fără această viață luminoasă? Această fantezie ce nu-i de nici o culoare, formă sau gust, de care credem că suntem dependenți, căci ne temem de tenebrele ascunse în întuneric. De mică mi s-a spus să nu mă aventurez noaptea, pe afară, dar de ce? De ce nu vedem noi oare frumusețea ispititoare a lunii ce ne veghează visele în fiecare noapte? De ce nu simțim îmbrățișarea caldă a nopții în care poți să te preschimbi în orice formă vrei, să auzi freamătul orașului aproape adormit ori melodia unei câmpii învelite în densitatea cerului negru?
Oare lumina urăște întunericul?
Oare întunericul a iubit vreodată lumina?
Ce soi de iubire antitetică ar putea înflori printre spini de lumină și înfrigurări de întuneric? Poate o dragoste bolnăvicioasă ca aceasta măcar să se nască, dar păi să mai și supraviețuiască? Da, supraviețuire, despre aceasta este vorba, căci o dragoste măreață răzbate, învinge, prosperă. Sau poate mai înșel în colțul minții mele. Poate zboară ușor prin aer ca o adiere de dimineață, o iubire leneșă, fără timp, fără colțuri, fără sfârșit. Pot fii oare toate acestea aievea fără să existe monotonie? Un plictis general ce se instalează cu fiecare zi care trece ca o răceală de care nu poți să mai scapi.
Dar ce pot știi eu oare? Inima mea este adormită, nu de ieri de azi, probabil că de câteva secole încoace. Nu pot să mai simt fiorul tineresc al iubirii ori atingerea caldă a unui sărut. Mintea mi-a împietrit și trupul mi-a îmbătrânit. Alarma setată constant la aceeași oră a uitat să mai sune și conștiința mi-a apus fără a știi cum să mai răsară a doua zi.