dezamorezare
de pe Ghirlandei
am ajuns în Rosetti.
nu știu cum,
nu știu când am respirat doar
parfumul tău m-a năpădit
deodată și drumul mi s-a curbat.
am urcat în troleu, cred,
și dus am fost
precum gândul meu la tine
și pulsul
și tot ce mai am
e-un nod în stomac.
tipa cu parfum se-ntoarce
și nu ești tu.
sau erai tu în viitor
dar nu eu ți-am dăruit inelul
ăla mai urât decât mine
ți-a făcut mereu curte
dar nu a fost ca cea pe care
ți-aș construi-o eu
de jur împrejurul casei
să ai flori și soare
în fiecare dimineață.
tipa care e acum o babă
se uită la mine și se-ntreabă
nu, mă-ntreabă pe mine, de fapt,
cu viața mea ceva mai bun nu pot să fac?
ușile se deschid,
puhoi de lume pe stradă,
e cald și mi se face scârbă
de ăsta că merge prea încet
de aia că scuipă,
de clădirile cu iz de comunism
și de semafor că se face
roșu când vreau să trec
de partea cealaltă
n-am curaj
și roșu mă fac și eu
că sunt penibil
în genunchi în fața ta.
a fost inelul prea urât
sau eu?
sau poate vrei la bloc
sau poate nu m-ai iubit.
se zgâiesc la mine toți
de parcă-s din altă lume
dar nu-l vede nimeni pe ăla
că trage din pungă.
ce-aș trage și eu la măsea
sau la masa ta
să mă îmbraci cu ale tale brațe
calde și catifelate
cum erau în ziua
în care credeam că nu mai pleci.
bronzul statuii mă frige
dar rămân politicos.
Constantin n-a protestat
trezit cu mine-n poală.
n-a avut de ales cum
n-am avut nici eu
când mi-ai spart ușa din față
călcând în neștire
peste tot ce eram.
căutai ceva să-ți aparțină
și-ai plecat cu tot ce aveam.
în urechi erau țipetele oamenilor.
le aud din cerul ăsta albastru
pentru care arunc capul
în spate se adună toți de-ar fi să cad
dar nici nu e așa de sus
precum sufletul meu
când mâna-ți era
caldă într-a mea și dacă
o să mă prăvălesc
patul tău mi-l voi imagina.
piatra treptei va mușca
din mine cum și eu
din piersica ta.
sigur n-am gust bun
m-am împuțit deja
și pentru ce
pentru ce
pentru ce
pentru ea, care a fost
în-adins bună cu mine
până m-a înrăit refuzul.
mi-o plăsmuisem
zeiță în ochii mei
era acum o oarecare
fără cătare și fără
căutare și de ce eu
să mă-njosesc într-atât?
pământul se clatină
în contact cu al meu trup
sau invers, nu știu,
pășesc printre mașini
și claxoanele mă liniștesc.
sunt viu și fără tine,
ce chestie, nu credeam
că o să văd din nou culori
după abandonul de la universitate
în rochia ta galbenă.