Cred că Dumnezeu îi iubește mai mult pe unii.
Pare singura explicație, oricât de nesatisfăcătoare, pentru cât de nedreaptă este viața. Câte ramificaţii are suferinţa, cât de adânc pătrunde şi alterează sufletul omului, cum remodelează mintea, cât durează procesul anevoios de revenire, de vindecare, şi cât de batjocoritor de simplă riscăm să fie explicaţia… Asumându-ne, de dragul conversaţiei, că există una. Ş-aşa, sensul în viaţă ni-l dăm noi.
În asta se găsește şi o ironie deloc neglijabilă – viața în sine este corectă pentru că se prezintă nedreaptă cu și față de toți. Nu discriminează referitor la durere și neplăceri. Dă la toată lumea. Nici nu se mai cade să se precizeze că nu contează nici cine eşti, nici ce funcţie ai, nici unde stai, nici din ce familie te tragi – este un fapt implicit. Problema e că nu dă în mod egal, ci aleatoriu. Distribuie năpastă la fiecare cum și cât poftește. Ea și moartea ce te mai iau pe sus, fără vreun avertisment.
Viața devine crudă, însă, atunci când te minte cu iluzia speranței. Stai și te agăți ca ultimul naiv, oricât de cinic ai fi devenit, de sfărâma de posibilitate că fericirea ta există. În secret, nu admiţi în faţă nimănui, în niciun context poate, dar te agăţi. E tangibilă, e concretă și vei pune mâna pe ea. Alții au pus, pare logic că ți se va întâmpla și ție. Apoi, se mai zice în popor că
lucrurile se aşează eventual. Numai că nu îți garantează nimeni că ești printre favoriții lui Dumnezeu. Că-ți remarcă munca și progresul, că acordă importanță nădejdii tainice a sinelui tău. Poate te ignoră și nu-l interesează situația ta, dorințele tale, supărările și așa mai departe. Nu-ţi garantează nimeni că fericirea cu pricina, oricum ai defini-o pentru tine, este aievea.
Deși frustrant până la Ceruri, să fi ignorat este cumva o alternativă tolerabilă comparativ cu situația în care Dumnezeu ,,are ceva cu tine”. Pe unii îi lovește de stai și te întrebi dacă se mai ridică, de stai și te întrebi cum de este cu putință atâta suferință. Deodată, te simți norocos pentru problemele tale. Aşa este natura perfidă a vieţii – te rupe în două, iar apoi ilustrează creativ tragedii la o scară mai mare ca să-ţi sugereze că, dacă îşi propune, distruge şi mai atroce. Infinite sunt căile chinului.
Viața tinde să fie zgârcită la bine și darnică la rău. Să nu cumva să te bucuri prea mult, să nu cumva să ,,le ai pe toate”, chiar dacă ai depus efort pentru ele. Ești învățat să te mulțumești cu puțin pentru că până aici a ajuns omul; altfel nu reușește să facă față. Primești puțin și mai bine accepți. Mai bine transformi puținul într-un grandios motiv de recunoștință decât să înfrunți adevărul aspru că darul vieții este, mai degrabă, mediocru. O fi viaţa în sine uluitoare, dar experimentarea ei efectivă lasă de dorit. Până şi cei fericiţi au problemele lor.
La finalul zilei, pe tine se va da vina pentru că nu ai muncit suficient și nu ai vrut cu adevărat ceea ce pretindeai că vrei. Așa au decis cei mai norocoși, cei care apar la televizor, sunt bogați și influenți ori înregistrează milioane de urmăritori pe rețelele de socializare. Aici se adaugă şi adepţii acestei mentalităţi, care sunt la un pas de a-ţi spune că din cauza ta ai trecut prin ce ai trecut. La ei, munca asiduă, determinarea proprie și disciplina au funcţionat – în cazurile în care succesul li se bazează pe meritocrație. Așa că au impresia că regula se aplică negreșit la nivel universal. Cei care, pe de altă parte, s-au născut privilegiați nu ar trebui să uite că nu toată lumea beneficiază de aceleași oportunități şi resurse, că nu ne este la fel de uşor. Dar e dificil să-ţi vezi şi, mai ales, să-ţi recunoşti privilegiul.
Ah, da, şi norocul există! Nu înseamnă că nu faci nimic şi-ţi pică totul de-a gata. Cine doreşte să-l traducă aşa, n-are decât. Înseamnă, de exemplu, că o dai în bară, dar nimeni nu vede. Înseamnă că mergi la un examen şi ai învăţat un subiect din treizeci şi fix acela îţi pică, iar altul le-a învăţat pe restul de douăzeci şi nouă şi nu va trece – ori va lua o notă mai mică decât
tine. Înseamnă că te naşti sănătos şi duci o viaţă care să-ţi permită să creşti sănătos, în timp ce alt copil vine pe lume cu cine ştie ce probleme. Exemple sunt foarte multe. Sacul situaţiilor nefericite e adânc.
Abordarea prin prisma vinei este eronată. Suntem responsabili până la un punct de viața noastră. După intervin chestiunile care se situează în afara controlului nostru, fapt pe care îl uităm. De aceea sărim să judecăm aproape imediat. Pe cât de tare ne zguduie impactul suferinţei omului, pe atât de repede ne dezbrăcăm de empatie şi începem să ne dăm cu părerea. Şi ar trebui să ne potolim un pic.
Nu-i drept să pretinzi că toți cei care nu au sunt leneși. Nu-i drept să pretinzi că toți cei care nu au reușit sunt incapabili. Nu-i drept să pretinzi că toţi cei ce stau în haos nu ştiu ce vor. Până nu cunoști povestea omului în profunzime ca să descoperi de ce este, de fapt, în situația în care este, nu e drept să emiţi un verdict.
Sigur, ca să nu dăm cu paloşul în nimeni, o explicaţie trebuie să fie şi în spatele acestei atitudini, alta decât ce a trăit omul respectiv – uneori este prea mult să accepţi cât de neputincioşi suntem şi cât de puţin controlăm, de fapt. Devine prea înfricoşător, iar blamarea şi judecatul acesta neîncetat oferă o falsă, dar puternică impresie că noi suntem la cârma vieţii şi că nava va face fix ce-i dictăm. În principiu, aşa este, dar mai vin valurile acelea mari, care te răstoarnă şi încearcă să te scufunde. De aceea se susţine că totul pleacă de la mintea omului, căci doar acolo e pe deplin stăpân. Cu mici insubordonări, desigur, că te mai sabotează şi mintea ocazional.
Dar da, Dumnezeu îi iubește mai mult pe unii. Le vede chinul și-l alină. Le vede semințele plantate cu grijă, emoțiile și speranțele și face ca ele să dea roade. Le ascultă inima și le aduce iubirea în viață. Le ascultă rugăciunile și le îndeplinește.
De ești vreun fericit și te iubește Domnul, să ai înțelepciunea de a primi binecuvântările, de a le recunoaște și de a le păstra. Mare păcat ar fi să rămâi orb și să le dai cu piciorul. Iar de nu… atunci să ai puterea să le duci! Poate că nimeni nu-și dorește sincer să fie puternic, căci asta înseamnă fie că a trecut prin multe greutăți, fie că trece. Pare un compliment şi constituie o calitate de admirat, categoric. Însă preţul plătit este adesea prea mare. Puternic nu te naşti şi nu devii oricum, după o înfruntare banală cu una sau mai multe probleme minore, fireşti şi inevitabile. Puternic ajungi după ce eşti chinuit, după ce viaţa te împinge în direcţia respectivă. Numai că puterea intrinsecă este unica resursă de care dispui dacă nu figurezi pe lista favoriţilor. Unica unealtă împotriva aversiunilor existenței umane. Poate și unicul dar de la Dumnezeu ca să-ți demonstreze că, deși nu te iubește, barem nu te urăște…