S-a mișcat timpul, oprindu-se
Am scos o emoție și am început să desenez cu ea pe
foaie.
Emoția noului început.
Nu aș ști, nici nu vreau, să o încadrez într-un singur
cuvânt sau să îi ofer o definiție.
O simt vie peste tot în mine.
În unele zile mâzgâlește cu teamă și nesiguranță. În altele cu blândețe și recunoștință.
Trupește ne naștem o singură dată, dar spiritual naștem ori de câte ori sufletul ne este în concordanță mintea și
mintea, pregătită să urce treapta cunoașterii.
Când privești dincolo de durere, poți simți mușchii cum se dezvoltă pe voința și spiritul tău. Libertatea de a fi ceea ce dorești, cum și când dorești fără a-i răni pe ceilalți. Pentru că atâta timp cât intențiile îți sunt transparente, oamenii potriviți ție vor rămâne, vor înțelege și vor vedea exact ceea ce trebuie, fără să faci pe translatorul.
Dacă trebuie să te explici, ori ceea ce simți este prea mare și necopt pentru filtrul prezentului tău – astfel că nu poate fi scos afară, până ce în tine nu se pronunță revoluția propriei înțelegeri –, ori cei care nu te înțeleg nu au nimic în comun cu limbajul sufletului tău.
Și nu este greșit sau nedrept asta.
Oamenii nu ne aparțin, nu ne sunt datori și nici noi la rândul nostru nu suntem.
Îngrădirea tuturor emoțiilor cu așteptări devine obositoare și tindem să batem în retragere, în propria solitudine unde ne este comod și bine, dacă trebuie să ne repetăm la nesfârșit.
Astăzi s-a mișcat timpul, oprindu-se.
Trăind într-o societate definită de timp, am nevoie de această busolă temporală pentru a mă integra în comunitatea omenească și de asemenea, pentru a avea un capăt de unde să încep.
Mintea omenească nu cred că percepe ideea de „nedefinit”. Tinde mereu să găsească un sens, o explicație, un motiv, ceva, orice, astfel încât să înțeleagă logica firii. Dar ca și suflet/spirit/esență, mă las să curg în propria voie printre vibrații și emoții.
Suntem prinși între limită și nelimitare, între lumină și întuneric, bine și rău, frumos și urât – mereu vor exista două jumătăți pentru ceea ce nu se poate defini. Tocmai asta mi se pare măreția.
Este hrănitor pentru mine să privesc dincolo de orice și să simt/văd cum totul capătă sens având propria cursivitate și loc în acest puzzle care îmi este proprie viață.