ultima intrare în jurnal

Cât de contrastant este să bei bere în timp ce citești romane clasice. Chiar dacă e fără alcool și cu gust de agave, e tot bere. E suc cu gust de bere. E drojdie fermen…tată cu gust de suc.
Tată. Nu, al meu tată bea doar bere cu alcool. Mă gândesc la el în timp ce merg spre magazinul de la colț să îmi iau o bere fără alcool. Sunt fata lui; băiatul pe care nu l-a avut niciodată. Ne asemănăm în foarte multe privințe, dar nu sunt tata.

Pe bordură, lângă magazin, văd o ciocănitoare moartă și mă întristez imediat. Sper să nu fie cea pe care o aud în fiecare vară de la geam. I-am pus numele Daphne. Nu cred că ea știe asta. Chiar sper că nu era Daphne. Pentru că dacă era, o să regret pentru totdeauna decizia de a trece mai departe, în loc să iau acel corpușor împănat și să îl înmormântez cum se cuvine. Îmi răsare în minte un gând straniu, dar nu ar fi primul pe ziua de azi. Dacă aș fi fost eu acea ciocănitoare, oare nu i s-ar fi făcut nimănui milă de mine? Aș fi fost lăsată acolo pe ciment? Nici măcar pe pământ, ca să mă pot întoarce în el. Plătesc cu telefonul și mă reped afară. Nu mai e acolo și mă năpădesc lacrimile. Tot ce îmi doresc e ca acel corp să fi fost luat de un câine, o pisică, sau chiar de un șobolan. Dar speranța mea se destramă când văd un pic mai departe pe stradă o persoană responsabilă de curățenia stradală. Îmi înghit golul din stomac la gândul că probabil Daphne a fost aruncată în pubelă ca un gunoi.

Merg înapoi spre casă cu pași grei, gândindu-mă la moarte. Unde mergem când murim? Nu știm unde mergem nici când dormim. Dacă deseară e ultima dată când mă așez să dorm? Dacă e asta ultima intrare în jurnal? Nu sunt bătrână, deși uneori mă simt. Oricum, nu scrie nicăieri că trebuie să fii bătrân ca să poți muri. Murim, de fapt, pentru că ni se deteriorează celulele și pierdem informația genetică. Practic, corpul nostru uită cum să nu se strice.* Pe principiul acesta, se poate muri la toate vârstele, în special din cauza bolilor. Se poate muri și chiar așa, doar dintr-un accident, o neatenție. Lucruri care n-au nicio legătură cu modul nostru de viață, cu poluarea și altele.
Interfonul scoate un sunet distorsionat când recunoaște cartela de acces. Tind să cred că se aude până cel puțin la etajul doi. Probabil că am impresia asta pentru că totul e static și silențios în jurul meu. Strada e pustie, căldura neașteptat de puternică pentru perioada asta i-a zăvorât pe toți în case. În urmă cu o lună ne-am îmbufnat toți că au oprit căldura prea devreme cei de la Compania Termoenergetică. Acum aud cum funcționează câteva aparate de aer condiționat la etajele superioare. Deschid ușa scării cu mâna în care țin cheile. Cealaltă mi-a înghețat pe doza de bere. Când bag cheia în ușa apartamentului îmi dau seama că nu am încuiat în urma mea. Inima începe să îmi bată cu putere. Dacă a intrat cineva cât am lipsit? Dacă îl sperii intrând și mă omoară? Deja regret nervii pe care mi i-am vărsat în jurnal ultima dată. Ultima pagină scrisă să fie așa negativă… Frica îmi este alimentată de imaginația bogată care aduce la viață, fără acordul meu, scene din cartea lui Stephen King pe care o citesc. Pe care vreau să o termin bând bere. Intenționez să îmi păcălesc mintea să se împartă între două activități, și să nu mai tresar așa la scenele înfiorătoare.
În cele din urmă, pășesc pragul și scrutez cu privirea bucătăria și holul. Apartamentul nu e mare, iar podeaua scârțâie. Mi-aș fi dat seama imediat dacă mai era cineva în casă în afară de mine. Oftez, mă bufnește râsul și încui ușa. Las cheia în ială pentru orice eventualitate. Îmi place să cred că sunt o persoană precaută, dar cred că „absurdă” s-ar potrivi mai bine. Am luat
asta de la mama, împreună cu multe alte trăsături. Gândesc prea mult. Mereu. Exagerez. Mă enervez repede. Mă întristez și mai repede. Îmi e frică. Acum, spre exemplu, deși am stabilit că sunt singură în casă, frica din piept n-a făcut decât să coboare în stomac. Ușa de la dormitor e închisă, holul dinspre baie e foarte întunecat iar curentul de aer care se face când deschid geamul de la bucătărie îmi semnalează ca și cel de la camera de zi e deschis. L-am lăsat sau l- am uitat deschis când am plecat la magazin? Uneori nu îmi aduc aminte nici ce gândesc, darămite ce spun cu voce tare.
Iau cuțitul cel mare de carne din suport și mă îndrept spre restul casei. Nu tremur. Cred că nici nu respir. În baie nu e nimeni – evident. Camera de zi e plină doar cu mobilă și cărți – evident. Din dormitor se aude un fâșâit. Mă opresc în fața ușii și mâna îmi plutește deasupra clanței. Înăuntru fie este cineva, fie nu este. „Ceva” n-are cum să fie pentru că nu există
paranormal. Acesta e doar un cuvânt inventat de oamenii din trecut care nu înțelegeau fenomenele fizice sau chimice sau mai știu eu ce. E un cuvânt inventat și ce simt eu e o frică nefondată. Și ar fi trebuit să deschid ușa până acum, dar mintea mea produce imagini ale diferitelor scene care pot avea loc odată ce găsesc într-adevăr un răufăcător în dormitor. Ori moare el, ori mor eu. Țin cuțitul sprijinit de ulnă, îl ridic la nivelul gâtului și cu lama în exterior.
Apăs clanța și împing ușa cu brutalitate. Perdeaua de la geam flutură înspre pat. Se lasă purtată de noul curent de aer, mult mai puternic decât cel din cauza căruia a alunecat unul din desenele de pe noptieră. Ambele mâini îmi coboară pe lângă corp și râd din nou. Rectific: nebună, nu absurdă.
Închid toate geamurile, pe cel de la bucătărie ultimul. Pun cuțitul înapoi în suport și mă uit la toată colecția. De la tata am preluat pasiunea asta. Și el are o colecție de cuțite acasă. De bucătărie, pentru diferite alimente, de meșteșugărit, de vânătoare. Unele au teci încrustate, altele sunt din argint. Unele stau în truse, altele expuse pe un magnet pe peretele din bucătărie. Acum că stau să mă gândesc, am foarte multe lucruri și de la tata. De fapt, tot ceea ce sunt i se datorează lui.
Nu vreau să o denigrez pe mama în niciun fel, însă relația mea cu ea am văzut-o la început mai mult ca pe un model de „așa nu”. Nu mă înțelegeți greșit, am una dintre cele mai bune mame de pe fața Pământului. Problema a fost că eram prea mică și prea asemănătoare ei ca să înțeleg că amândouă ne trăim viața pentru prima dată și că ne este la fel de dificil. Ne-am certat mult și eu îi găseam doar defecte, în timp ce ea încerca cum știa ea mai bine să mă transforme în omul care sunt azi. O făcea în mod direct, asertiv și cred că asta uram atunci.
Mă spăl pe mâini la chiuveta din bucătărie. Pe blat, în fața mea, e vaza de la mama. Are în ea flori de la iubitul meu. Îmi tresaltă inima de câteva ori și mă sprijin de chiuvetă. Am o viață foarte frumoasă și liniștită. Familia îmi este aproape, la fel ca întotdeauna. Mi-am găsit sufletul pereche. Înțeleg abia acum, uitându-mă înapoi, că ambii mei părinți au avut o viață grea. Aceeași, mai exact, pentru că au împărțit-o de tineri. Sunt foarte diferiți ca oameni, dar au reușit să găsească multe puncte comune și și mai multe lucruri pe care să le iubească unul la celălalt, și la mine. Și la sora mea. Mama a fost dură și rece, dar m-a învățat că iubirea stă în a avea grijă de cel pe care îl iubești, de a-i vrea binele chiar și împotriva voinței lui. Tata a fost mereu tăcut. Deși l-am crezut absent – pentru că nu era ca mama – văd abia acum, la aproape treizeci
de ani, cât de multe dintre cuvintele lui mi-au devenit lecții subtile și cât de mult s-au prins de mine optimismul și iubirea lui față de viață.
Închid robinetul și mă așez la masă. Atât de multe gânduri mi s-au perindat prin minte că am uitat de ce sunt în bucătărie. Mi se întâmplă des. Văd berea pe dulap, lângă frigider, și îmi amintesc de Daphne. Poate nu era ea, totuși, mă gândesc. Dar apoi mă simt și mai vinovată. De ce ne pasă doar de cei de care suntem în mod direct și voit conectați? Toate ciocănitorile
din lume, la fel ca toți oamenii, merită să fie iubiți și să moară liniștiți.

Dacă aș muri acum, aceasta ar fi ultima intrare în jurnal. Cu siguranță cei dragi mie îl vor păstra. Nu vor scrie în el, cum nici eu nu voi scrie. Tot auzim prin filme că e mai bine să regreți ceva ce ai făcut, decât să te întrebi cum ar fi fost. O parafrazare pentru „să nu mori cu regrete.” Dar cum ar putea cineva să nu aibă niciun regret? Eu una am foarte multe deja, dacă ar fi să mor azi. Cum să nu am când știu că…
…n-aș mai alerga după păsări pe stradă, să-mi pun visurile pe aripile lor. Nu le-aș ma privi cum se înalță spre cer. N-aș mai mângâia florile pe care le întâlnesc în calea mea și nu le culeg niciodată. N-aș mai întinde mâna deasupra capului să ating ramura ce se apleacă peste trotuar. Poate pare copilăresc, dar încerc să mă bucur de natură cât pot de des, cât pot de mult.
E prea mult ciment, sunt prea puțini copaci.
N-aș mai stoarce portocale și nu aș mai păstra sucul la frigider, în borcane de măsline pentru că am doar sticle de plastic.
N-aș mai face baie în cadă seara, cu sare mentolată.
N-aș apuca să citesc toate cărțile din listă. Nu m-aș mai bucura de întunericul și emoțiile din sălile de teatru.
N-aș mai termina nicio poveste începută dintr-o toană. La fel cum n-aș mai asculta muzică și nu aș mai plânge la filme.
Nu aș mai oferi cadouri celor dragi. De Crăciun, aniversare, sau pur și simplu pentru că așa îmi face mie plăcere. Să le ofer lucruri care îi vor bucura.
Nu mi-aș mai ține câinele bătrân în brațe.
Nisipul de la malul Dunării nu mi-ar mai mângâia tălpile. Nu aș mai sta desculță pe balconul unei camere închiriate să mă minunez de cât de neagră e Marea Neagră noaptea.
Nu aș mai găti paste cu pui. Nici tort cu iaurt și banane. Nu voi fi folosit formele de brioșe cu model floral pe care le-am cumpărat fix pentru vara asta care vine. Îmi propusesem să merg măcar o dată pe lună la un picnic. Și singură, de nu vrea nimeni a mă însoți.
Nu aș avea cum să mai mănânc o dată ciocolată cu cremă de lavandă.
Nu voi fi apucat să îmi îmbrățișez prietenii de peste hotare.
Nu aș vizita Japonia într-o primăvară.
Nu aș mai simți niciodată bucuria de a fi strânsă la piept de cineva care mi-a dus dorul.
Nu mi-aș mai săruta niciodată iubitul. Și nu aș avea ocazia să îi răspund „Da”.
Nu voi fi avut o casă a mea și nu voi fi dat prima gaură în perete singură, să agăț un tablou pictat de sora mea. Și nu o voi mai putea ruga să îmi împletească părul.
Nu mă voi mai da nici măcar o dată într-un leagăn.
Nu voi mai face niciodată o fotografie.
Nu mă voi mai bucura de cearceafurile delicate vara, de dimineață, când nu este încă prea cald.
Dacă azi e ultima zi, nu voi purta rochia din comanda care va ajunge mâine.
Plec puțin capul și privirea îmi cade pe unghiile mele albe, proaspăt făcute. Văd prin ceață și când verific ceasul de la mână, îmi dau seama că plâng de ceva timp. Mă doare capul și îmi este cald. E foarte cald în bucătărie, probabil și berea s-a încălzit. O bag in frigider, sperând să nu o uit acolo ca pe multe alte lucruri, și apoi deschid geamul. A da, de-asta aveam toate geamurile deschise. Pentru că se face al naibii de cald în casă.
Fac un rond al casei și redeschid toate geamurile, cel din camera de zi ultimul. Privesc la puținele flori din grădina blocului și îmi doresc brusc să am o casă la munte, cu o grădină plină de flori. Le voi fi plantat eu cu mâna mea. Și soțul meu, pentru că i-am spus „Da”, o să îmi construiască un leagăn, așa cum a promis. Am uitat deja că mai devreme mă gândeam cât de
triști vor fi cei pe care i-aș lăsa în urmă dacă aș muri azi.
Când să mă îndrept spre canapea aud un tir scurt de bătăi în copacul de vis-a-vis. Dau perdeaua la o parte și o văd pe Daphne. Nu e azi ultima zi nici pentru ea.

*Stanislaw Lem, „The Star Diaries”, 1971.

Înapoi la rubrică