„Nu mă îndrăgostesc de tine ca și cum te-aș cunoaște, ci ca și cum aș vrea să te cunosc neștiind. Atât de firesc, atât de natural, să mă trezești la realități cum doar tu reușești să o faci în ultimul timp, și în același timp să mă porți ținându-mă timid de mână printr-o spirală de pierdere – unde eu plutesc în gol în amintiri de data asta plăcut de difuze, ca și cum ruperea asta de realitate de am simțit-o cum îmi mușcă strâns din carne timp de amar de-o vreme, nu a fost niciodată de fapt reală. Nu mă îndrăgostesc de tine, mint, deși o parte din mine ar vrea. Sa îți văd roșul ăla aprins ce până acum niciodată nu m-a atras, căci îmi plac de fapt culorile difuze și-ntunecate, ca întunericul de tu îl porți drept sabie în fața unei regine să îi juri solemn că vrei să îi fii scut. Întunericul tău mă enerva până acum, dar la naiba, mai tare mi s-ar amesteca mațele-n vomă să nu te mai simt. Tu, adânc, în noapte, în vreme iar difuză, în ploaie și în frig, cu tălpile în zăpadă, să fii iar al meu timp de jumătate de oră și după să îmi lipsească să te simt (iar). Nu e vorba de tine, dar mă simt atrasă de tine, pentru că ți-am arătat o parte din mine la care ai fost martor, deși în realitate doar personaj de fundal și posibil-probabil episodic. E pentru că ți-am arătat o parte din simțiri, cele mai profunde, și ți-am deschis un dans arzând în vizual de pasiuni ascunse în cămăruțe ale inimii mele. Urlu mut în întuneric, din nou, cu lumina stinsă și te caut necăutând, știind că nu ești aici, dar o să fii iar cumva, sub una dintre formele tale, sub forma în care poți să (îmi) fii. Sunt geloasă când îmi vorbești despre (una dintre) fosta ta iubire, dar doar preț de o secundă. Mă cobor iar cu picioarele pe pământ, singură, cu o viteză inuman de umană, ce nu se simte la cât de repede a trecut și tocmai ce s-a întâmplat și îmi aduc aminte, singură, că eu – oricine aș fi eu și oricine mi-aș dori vag să fiu pentru tine, nu am niciun control asupra viitorului tău și „destinul” asta, oricum ar fi, ți-l croiești singur. Și e pentru prima oară când, în fața unui bărbat, nu simt să îi controlez cum se mișcă ața din fir, nu caut să întorc ghemul după propriile mele dorințe și plăceri sau după forma ego-ului, ci te las liber. Să fii al meu de se ciocnesc asteroizi să ne iubim, orice ar însemna iubirea. Mai degrabă, în cazul tău, în cazul meu, în cazul nostru, să te am, doar să te am, e iubire. Iubire impropriu zis, iubire care nu e reală, doar să fie ceva, acel ceva, cu tine. Să stau iar în plapuma ta, pitită ca și cum îmi e frică să fiu acolo și ca și cum gândul că ochii pot vedea un chip (până) și (în) întuneric mă sperie.”