Remanență
Și dacă ți-aș spune
că există frumusețe în suferință
m-ai crede nedemn de iubire
pentru că cineva care iubește imperfecțiunile
transcende condiția umană.
Gândurile noastre… săracele gânduri
simulacrele le atacă zi de zi
și ori se rescriu, ori se pierd,
uităm de ele și nu mai știm
dacă ne aparțin
când îți pierzi gândul
e ca și cum ai murit.
Cât timp mai durează până când nu mai rămâne nimic din noi?
când dispărem, luăm și gândurile cu noi?
sau ele rămân aici pe pământ
și cresc
asemenea florilor de primăvară,
iar când cineva va culege o floare
va culege fie un gând, fie o iubire
lăsată în urmă de cineva
a cărui întrebuințare
nu și-o mai putea atribui sieși
așa că poate
va fi de folos cuiva.
Iubirea nu va fi niciodată perfectă
va devora ființele abjecte
ca buruienile după florile proaspete
înnebunindu-i,
dar chiar și în acest paroxism
se vor curăța toate impuritățile
aceștia vor deveni oameni noi,
dar nu pe pământ, jos
locul lor nu mai este aici,
ci sus, în Noul Imperiu
și iată că Providența se va împlini
lăsându-i doar pe cei ce iubesc
să treacă mai departe.
Doar eu rămân al nimănui,
nu pot fi al tău
nu pot să trec mai departe
te-am iubit, te-am sădit
același timp, ascuns,
dictează și eu scriu
numele meu în numele tău.