Gem pe pâine
„Caut să tot fug de mine, ca un poem neterminat ce alegi sa îl tot recitești, neștiind dacă să continui versul sau să-l lași în voia sorții. Caut în poze mici în rame îngrămădite ce-ar cere validare dacă ar putea și mă rezum la pseudonime, căutând în gol o parte din numele tău. Mi-ești ca un cerb în bătaia vântului, cu coarnele aruncate alergând agale în noaptea rece și în același timp ușor călduță. S-au desprins de cap, chipul se învârtește circumstanțial și totul e ca un cerc fără sfârșit, care poate fi tăiat și care poate fi oprit doar de privirea ta neagră în noaptea îmbătată de păcură. Mi- e dor de-o sclipire nevinovată și trimisă mie fără intenție, mi-e dor de ochii tăi; galaxii infinite. Ești ceva de mult difuz, aproape că am uitat mirosul tău; chiar l-am uitat, dar sunt seri când aș vrea să mi-l aduc aminte. Ești plăcut, ești domol, ești blând, ești cald și vreau să-mi fii piept. Să dorm pe tine ușor, ca un prunc ce se simte în siguranță datorită bătăii de inimă a mamei, doar că eu să-ți fiu gemul de pe untul întins pe pâine. Verific să fii tu și nu ești tu, mă gândesc că dormi, că nu te gândești la mine. Ce naiba e atât de măiastru în mintea ta îmbârligată-n gust de jeleurile mele preferate, ce naiba e în inima ta de n-am apucat să gust din ea vreodată, și nu cu poftă, ci cu un dor timid de atingeri de mână. Ce naiba e cu trupul tău, de mi-e atât de străin și ce naiba e cu tine, atât de frumos și totuși nu al meu. Dacă nu mi-ar fi frică să cadă dinții și știu că nu mi-ar cădea, te-aș lua de gât cu limba și aș trasa conturul gâtului tău numai cu, cuvinte – plăpânde. Aproape că ești o păpădie, nu te mai simt aici. Mi-e dor de diminețile în care mă trezeam cu gem pe pâine, mi-e dor de cum îți coboară și-ți urcă respirația-n sforăit, mi-e dor de părul mamei tale, de patul tau, de ghemotocul de iubește pe toată lumea și mai latră din când în când, de draperia ta, de țigara ta, de părul tău. Aproape că te-am uitat, așa cum uiți o poezie învățată pe dinafară, de prea multe ori repetată. Poate că te gândești – dacă deja o știu, ce rost mai are să o țin în minte? Vino, vino aici, la mii de kilometrii distanță, dă-mi mesaj, sună-mă și cheamă-mă la tine râzând. Spune-mi că vrei să dormim împreună, doar să dormim, minte-mă cu vocea aia a ta de înnebunesc salcâmii că într-o zi, nu prea îndepărtată, o să întindem amândoi împreună gem pe pâine și o să ne zâmbim cu dinții îmbătați în ceai dulce și gura până la urechi. Nu mai urlu după tine, dar încă te mai simt, ca un tremur ce nu are curaj să erupă, ca niște degete de s-au uitat de mult. Nu mă mai joc cu salcâmii, nu mai cânt cu lacrimi în ochi și gândul la tine. Ne-am uitat, e o tăcere mută între noi. Natural de tăcută, natural să te întorci la mine, să-mi spui dacă mai miros ca atunci când mi-ai spus că m-am dat cu parfumul care îți place ție. Hei. Ești aici? Hei. Să știi că sunt aici. Hei. Să știi că greierii răsună ca de fiecare dată, să știi că găinile încă fac ouă și să știi că soarele încă apune și răsare, chiar dacă noi nu (mai) suntem aici, sub formă de întreg și dragă, amară jumătate.”