Și totuși…
Oglinda sufletului, un ger nesfârșit.
Frigul o mângâie rece și lin,
lasă în urmă flori ce-au înflorit
dintr-o sămânță de dor
și de foarte mult chin.
Fisura din colț crește încet,
prinde rădăcini adânc pe spinare,
Nu știu cui cer iertare în somn,
nici de ce tremur,
Voiesc alinare.
Respirația aburește memoria-mi subțire,
Geamul se tulbură, chipul dispare.
Scriu cu degetul: iubește-mă și vino!
scriu într-una, fără-ncetare, fapta-i absurdă,
chipul n-apare.
Tăcerea doare mai tare ca frigul,
e ca o rană pe care n-o vezi.
Umple odaia, îmi intră în sânge,
e gol patul pe care îngheț.
Lumina vine, dar nu mai ajunge,
ești prea departe… e foarte puțin!
florile albe de pe geamul cu brumă
știu că nu-i soare, doar un suspin.
În rama aceasta de frig și uitare
stau ca un pom dezgolit de cuvânt.
Nu știu de ce mai respir și mai sper,
nici de ce-ți scriu,
Mai bine-ți descânt.
Dar iată, răsare o floare mai mare,
mai caldă, mai vie
și parcă tresar.
Poate că gerul n-a fost veșnicie,
poate că ține cât ține-un amar.
S-a șters descântecul de "hai inapoi!"
S-au șters mesajele cu lipsă de glas,
Nu vom mai fi iubirea de-apoi,
te-am rugat obsesiv să rămâi
Și totuși,
doar eu am rămas.