Clipele se strecoară prin sânge,
Lăsând în urma lor dâre de speranță.
Timpul își umplă paharul răbdării,
Privind pieziș către omul îngenunchiat.

Își lasă mantia țesută din vremuri,
Și se îndreaptă cu înțelepciune spre muritor.
”Uite, îți dau să bei din ce n-ai”!
Spre uimirea celui ce tremură.

Se întoarce spre tron cu aceeași alură,
Și cu o replică greu de stăpânit:
”Ceea ce ți-am dat în acea cupă,
Îți va fi osândă sau scăpare – tu decizi!”

Atunci, din acei ochi mari și verzi,
A rămas doar scrumul fericirii.
Căci nesăbuit a fost gândul trecătorului,
Să bea cu nesaț din ceea ce avusese.

(Ana Ganța, 11/06/2026)