Oamenii și trandafirii
Cât de frumoasă este grădina plină de trandafiri
Și ce parfum îmbietor te înconjoară,
Trezindu-ți de mult uitate amintiri
Dar care ți-ai dori să nu te doară.
Oh, dar ce frumos este trandafirul roșu
Și de câte ori au încercat trecătorii
Să rupă câte unul pentru a fi oferit
Dar s-au oprit când au dat de țepii săi ascuțiți.
Puțini au fost cei hotărâți și curajoși
Luând trandafirul și ținându-l în mână,
Și apoi, încet, încet au îndepărtat
Spinii ce îl apărau dar care îi țineau departe.
Cred că așa sunt și oamenii, ca niște trandafiri.
Unii oameni nu se apropie de noi,
Dar ne privesc de la distanță
Și sunt opriți de frica de a fi răniți.
Alții, își fac curaj și vorbesc cu noi
Să ne cunoască mai bine,
Nu doar sa ne privească.
Și stau cu noi doar cât suntem înfloriți
Și cât timp avem ce să le dăm
Și cât le suntem de folos.
Dar când vine greul peste noi
Și ne mai ofilim și ne întristăm,
Chiar atunci când dăm de greutăți
Ne părăsesc și ne schimbă cu alții.
Dar unii ne schimbă în mai bine,
Nu sunt speriați de spinii ascuțiți
Și de durerea ce le poate fi provocată,
Ci își iau timp cu noi și ne învață.
Ușor, ușor, spini ce ne apărau
Sunt îndepărtați cu grijă, din dragoste
Și numai cei ce sunt alături de noi prin toate
Vor continua să fie cu noi pe mai departe.
Cât de frumoasă este grădina plină de trandafiri
Și ce parfum îmbietor te înconjoară.
Mulți sunt cei ce o admiră de la distanță
Și puțini sunt cei ce se apropie de floare.