Iluzia Absolutului
Mereu m-am gândit
Dacă există un loc dincolo de soare.
Norii sunt ca o perdea
Ce desparte lumea muritoare, unde viața este efemeră,
De cea nemuritoare, unde timpul
Nu dictează soarta vieții.
Și iată că mă aflu într-un turn înalt,
Zidit și construit din piatră cenușie.
Am urcat scările anevoios,
Atrasă totuși de misterul ceresc.
Și iată-mă acum, ajunsă într-o altă lume
Unde lumina nu apune niciodată,
Pentru că Soarele este mereu auriu pe cer.
E o lume de-a dreptul fascinantă,
Dominată de o liniște nespusă.
Totuși, susurul blând al râului de cristal
Umple golul, creând o stare deplină.
Și în măreața frumusețe,
În pătrunderea acestui mister,
Sufletul este tot mai trist și gol.
Lipsea căldura unui alt suflet,
Mângâierea dulce a iubirii.
Și am stat și m-am gândit din nou
La ce mi-ar folosi toate aceste descoperiri,
Această trăire și experiență uimitoare,
Dacă sufletul meu moare în zadar
Și inima mi se zdrobește sub apăsarea singurătății.
Alergăm mereu după absolut,
Să cunoaștem tot mai mult,
Încât uităm care este rostul nostru pe pământ