Perturbatio
Pe ușa Bibliotecii Centrale, de altfel singura pe o distanță de câteva sute de kilometri, era afișat un anunț scris mecanic, cu litere mari, abia perceptibile: Închis pentru renovare. Nu era indicată nicio dată de redeschidere. Am privit încruntată parcă nevenindu-mi a crede ceea ce tocmai citisem.
Am făcut drumul degeaba, mi-am zis, în timp ce-mi priveam nedumerită vârful adidașilor prăfuiți. Cum se poate una ca asta? Nu a fost niciun anunț în avans. Se pare că nimănui nu-i pasă cu adevărat de acest loc, nici măcar celor care lucrează aici. Am mai citit o dată mesajul să-mi dau seama dacă ce tocmai citisem poate fi adevărat. Nu am descoperit nicio altă informație, deci am decis că trebuie să mă întorc acasă cu mâna goală. Așa ceva nu se mai întâmplase până acum. M-am uitat pe geam, dar nu am reușit să disting nicio siluetă înăuntru. Nu părea ca cineva să fie în incinta bibliotecii sau să desfășoare vreo activitate.
Foarte ciudat, mi-am zis îngândurată. Săptămâna trecută când am fost aici, nu părea că s-ar fi pregătit de renovare. Toate cărțile erau așezate pe rafturile infinite și nimic nu părea că le-ar putea afecta traiul liniștit. Nu auzisem vreo discuție între angajații bibliotecii care aveau uneori prostul obicei să vorbească orice în prezența celor veniți acolo special pentru oaza de liniște absolută.
Aceste drumuri săptămânale erau parte din programul meu, iar acum, ceva neașteptat îmi dădea programul peste cap. Ce aveam să citesc săptămâna aceasta? Nu mi-am pus niciodată o astfel de problemă, dar iată-mă în fața faptului împlinit. Nici măcar nu este specificată data redeschiderii. Oare cu cine aș putea vorbi despre asta? Am să aflu sigur ceva duminică, la
biserică. Am zâmbit mulțumită că găsisem o rezolvare parțială a problemei și convinsă că totul trebuie să fie ceva de scurtă durată. Curând totul va reveni la normal și-mi voi putea continua întâlnirile în poveste.
Dar ziua a venit și părea că nimeni nu deține informații despre asta, mai mult, nu părea ca cineva să fie deranjat. Oamenii treceau unii pe lângă alții, nu-și vorbeau, nici nu se priveau. Parcă nu mai știau să respire și să se bucure de nimic din ce-i înconjura. Așteptasem ziua aceasta cu nerăbdare, spunându-mi în sinea mea că sigur voi afla când se va relua programul normal. Nu doar că nu am aflat ce mă interesa, dar am reușit să mă induspun și mai tare când am realizat că nimeni nu este interesat de întrebarea mea. Indiferența zilelor noastre creștea ca o tumoră pe creier, încet dar sigur.
Atunci am strigat cât am putut de tare în curtea bisericii. Se pare că țipătul meu total neașteptat, i-a deșteptat din reverie pe mulți.
─ Ce-i cu țipetele astea? s-a auzit un glas iritat de femeie ce se afla în mulțime. Ori ți s-a urât cu binele? Ăsta este loc potrivit pentru asemenea comportament?
─ Acum că am toată atenția voastră, aș dori să aflu dacă cineva știe ce se întâmplă la Bibliotecă. De ce au închis-o?
─ Hei, fetițo! Nu știi să citești afișul? Explicația era chiar sub nasul tău. Trebuia doar s-o citești!
─ De ce este zarva asta aici? Care-i problema?
─ Problema este că fetița aceasta s-a trezit țipând cât o țin plămânii de tare în curtea bisericii. Asta este problema.
─ Ce te neliniștește, draga mea? a întrebat părintele cu blândețe.
─ Iertare, părinte. A fost un gest necugetat. Vreau doar ca cineva să mă observe și să mă ia în serios.
─ În legătură cu ce? Ochii blânzi și sinceri au făcut-o să se mai liniștească.
─ Ceva pare în neînregulă la Biblioteca Centrală. Am fost acolo zilele trecute și am găsit doar un afiș neglijent lăsat cu o singură explicație: închis pentru renovare.
─ Și ce este nelalocul lui în acest caz?
─ Când am fost acolo ultima dată, totul părea să fie în regulă. Nimeni nu vorbea despre asta și în plus, nu au afișat nimic pentru a înștiința publicul despre asta. Eu ce citesc acum? Nimeni nu pare să știe pentru cât timp va fi închisă.
─ Vino! Vino cu mine, copilă.
Și astfel, părintele i-a cuprins mâna plăpândă și a condus-o către lumină…