Vis
Urechile mi-erau pline de un bâzâit continuu ca de albină, ochii înlăcrimați mă tulburau cumplit căci nu putea vedea altfel decât în ceață, iar gâtul îmi era apăsat de greutatea păcatelor mele parcă adunate și păstrate la un loc fără scăpare ca într-o pânză de păianjen. Știam că și orice șoaptă aș fi vrut să rostesc, glasul meu ar fi tremurat și ar fi rupt ițele de mătase țesute de mintea mea ce nu cuteza a se odihni. Mă pierdusem complet în întunericul nopții și mă topeam treptat în goliciunea trupul meu obosit, privind frumusețea lunii cu o rușine mistuitoare. Sorbeam cu nesaț razele ei albe de lumină ce îmi mângâiau chipul brăzdat de griji. Mă visam alături de ea, trăind de partea luminoasă cu ochii ațintiți fără încetare asupra ei și rugându-mă înflăcărat toată noaptea.
Dar ca orice alt vis, mă trezeam în fiecare dimineață cu trupul amorțit și cu un gust amărui în gură. Voiam să mă întorc înapoi și așteptam cu nerăbdare răsăritul lunii.