Tu, pictor al tabloului

Tu, pictor al tabloului din care ne luam ființa

Ne-ai născut dintr-un strop de vopsea

Și din părul tău, ne-ai făurit un fir de viață .

•

Culorile pe trupul meu le-ai suflat

Și m-am preschimbat în galbenul viu.

Din piatra rece ce eram, te-am văzut!

Stăpâna mea, creatoarea mea, mama mea…

•

Petale de flori, pe obraji mi-ai cusut,

O creangă de salcie, în păr bălai mi-ai preschimbat,

Perle sidefii prin cosițe ca podoabe mi-ai pus,

Și printr-o sărutare, cu cuget m-ai hărăzit.

•

M-ai coborât ușor pe a tabloului pânză

Și mi-ai promis libertatea și nemurirea,

De nu voi cere să te văd din nou.

Dar cum să te uit, cum să te uit?

•

Rugămințile mele înflăcărate, nu de tine-au fost auzite,

Ci de sora mea mai mare, ce răzbunare își dorea.

Lângă tine, pe-un nor negru, m-a adus

Și furtuna pe fruntea-ți mare deodat’ s-a format.

•

Pământul de ploi și trăsnete s-a umplut

Și urletul tău tot pământul a distrus.

Toate picăturile de culoare, ce daruri mie îmi erau,

De limba de pământ uscat, fost-au înghițite. 

•

Ochii roșii ai soarelui, pe vecie s-au stins

Iar cerul, de umbre de praf s-a umplut.

Și-am rămas etern despărțită de mână ta creatoare.