Galaxie

Te privesc cam de o veșnicie-ncoace.

De fapt… Cum se măsoară nemurirea?

De vreo eternitate inima nu-mi tace,

Adică… de când ai învățat-o fericirea.

•

Te-am căutat de mai demult decât însemnă timpul

Și am sperat nespus la clipele ferice

Când liberă voi fi să îți cânt ochii dulci și chipul,

Când voi preface-n crini și cea din urmă cicatrice.

•

Te-am căutat cu o speranță mai oarbă decât toate

Și oarbă-am fost și eu crezând atât în tine,

Te-am iubit mai mult decât a înțelege mintea poate,

Mai mult decât vreodată m-am iubit pe mine.

•

Atât de mult te-am căutat, că faci acuma parte

Din gânduri, din inimă, din lacrimi și din dor…

Ești eu și eul meu se zbate, dar nu poate

Să nu mai creadă-n tine, izvor de viscol dătător.

•

Căci tu, deși ființa mea ai rupto-n mii de cioburi,

Ai un… un nu-știu-ce, un suflet de lumină

Și-o rază ce-a plecat din tine, acoperit-a goluri

Atât de-adânci în inima-mi de doruri plină.

•

Dar eu… eu nu sunt astru lucitor ca tine,

Iar tu ai alergat către mai fericite și mai frumoase brațe.

Ce însemn eu? Ce pot fi eu? Destin între destine,

Ce caută de-o inimă să se agațe…

•

Dar gândul tău de-o altă inimă se leagă,

Iar eu rămân o umbră ce-ți veghează calea,

Rămân simbol pentru iubirea ce veșnic n-o să treacă,

Un om ce-nalță ceas de ceas spre cer chemarea…

•••

Ea era luna, tu veșnic vei fi soare,

Eu… doar o frântă stea, din cele căzătoare.