Cosmos

Mi-ai săpat prin inimă tranșee;

Ai risipit din ea și flăcări și tenebră

Atunci când te-ai mutat în Calea mea Lactee,

Născând noi constelații în lumea mea funebră.

Și mi te-ai pus în centru, soare,

Stăpân al universului meu trist;

Din miezul inimii și până la hotare

Am vrut ca numai tu să-mi fii solist,

Un axis mundi în haosul din mine,

Ca eu să gravitez în jurul focului cel viu

(Adică al inimii ce -știu!- se zbuciumă în tine),

Să-mi fii motivul cel pentru care eu… să fiu.

Și tot rotindu-mă în jurul tău, crai-nou trimis de Dumnezeu,

Aripile mi s-au topit zburând spre taina ce mi-a rămas străină;

Deși trăiești în mine, sunt tu, iar „tu”-i egal cu „eu”,

Mai am de mers până la tine vreo zece ani-lumină.