În frigurosul infern

În frigurosul infern al singurătății

Îmi încălzesc trupul cu lacrimi.

•

Crescând, am aflat de neimportanța sunetelor,

Vorbeam și nimeni nu mă auzea.

Vocea mea de copil era o singură șoaptă

Printre tonurile groase din jurul meu.

Treptat, am început să renunț la a mai la a mai rosti cuvintele.

Era inutil.

•

Am rămas doar eu, cu gândurile mele, o foaie și un pix.

Am vrut de foarte multă vreme să mă fac auzită,

Să spun și eu ce gândesc,

Dar toată lumea era prea prea grăbită.

Alergau și lăsau în urma lor un haos pe care nici ei nu-l înțelegeau.

Îmi era greu să țin pasul.

Alergau atât de repede…

Iar vocile lor sunau ca niște urlete în capul meu.

Se izbeau de toți pereții.

•

Timpul trecea.

Mă uitam la acea foaie deja de 3 minute și 56 de secunde.

Pare puțin, dar pentru mine era tot.

Am facut-o.

Am luat capacul de pe pix și am adus foaia mai aproape.

Le-am spus.

Și pentru prima dată cineva m-a ascultat până la capăt.

•

Cele două unelte mi-au devenit prieteni sau, mai degrabă, un obicei.

Trăiam printre litere,

Iar literele trăiau prin mine,

Mi-am dat în sfârșit glas durerii

Și am lasat-o să urle.

Tare.

•

Singurătatea a devenit între timp un mod de a trăi,

Cuvintele celor din jur se simțeau precum niște săbii bine ascuțite,

Iar lacrimile mi-au devenit medicament.