Din plastic

Suntem toți marionete în propria piesă de teatru.

Ne refolosim pentru fiecare scenă,

Pentru fiecare durere, zâmbet și pentru fiecare lacrimă.

Profităm de fiecare moleculă din corpul nostru pentru a face mișcări ce ne ruinează viața.

Ne epuizăm esența în încercarea moartă de-a zâmbi sincer

Și de-a iubi până la capăt.

Așa mi-ai spus și tu.

Că ai să valsezi cu mine pe ritmul bătăilor inimii mele firave

Până ce toți spectatorii vor pleca,

Iar după ce aceștia dispar,

Și luminile se sting,

Mi-ai promis că ai să-mi încălzești trupul.

În schimb, m-ai folosit atât cât ai avut tu nevoie,

După care m-ai pus într-un colț întunecat

Și m-ai lăsat acolo,

Cu lacrimi în ochi.

Am sperat mult timp că ai să te întorci,

Că ai să mă iubești așa cum îmi povesteai,

N-a fost să fie.

După ce soarele a răsărit de nenumărate ori,

M-am resemnat,

M-am împăcat cu mine și am început iar să zâmbesc.

Ai reapărut tu, însă.

Și m-ai ruinat.

Ți-ai propus să mă câștigi înapoi, să mă faci să uit tot.

Și a funcționat.

Te-am lăsat să mă refolosești.

Și m-am pierdut.