Nostalgia viitorului

Sufletul meu este un arbore ce pare că trăiește de sute de ani

și acum a venit toamna, iar frunzele lui se îngălbenesc încetul cu încetul

și cad,

una câte una,

până când acest arbore rămâne gol.

Așa mi-am simțit sufletul atunci când ți-am dat drumul din pumnii încleștați

și te-am lăsat să pleci,

pierzându-te în vid.

Credeam că fără tine viața nu are sens,

așa cum nu are sens viața poetului fără poezie,

însă dacă aș mai privi încă o dată marea din ochii tăi,

aș realiza că am reușit să înfloresc fără tine, deși e toamnă (Ironic, ce să vezi? Miracolele există).

Oamenii din jurul meu privesc cu melancolie către trecut,

însă eu mă uit cu nostalgie către viitorul pe care nu l-am trăit în această viață (poate alta).

Melancoliile au uscat frunzele ce au mai rămas în sufletul meu

și cu fiecare frunză ce cade îmi scutur nostalgiile din suflet.