pân’ la floare de laborator…

să pierd m-a întărit.

din speranță mi s-a născut durere,

și-a prelins rădăcinile-n creștetul meu.

mi-a tăiat respirația.

 

am fost din nou învăluită de alb.

m-am rătăcit printre spitale.

prin săli de sănătate goale,

căci peste tot erai

tu.

 

îmi alungam treptat tratamentele.

visarea mă fura din realitate.

acolo te găseam din fericire,

aici doar

din nevoie.

 

am tăiat de pe liste numele tău.

dar cerneala s-a terminat curând.

era la fel ca mine:

goală de fericire,

arzând.  

mă îmbrăcam cu iluzii.

păreau călduroase la vremea aceea,

dar când prin vene mi s-a scurs frigul

mi-au înghețat tălpile.

m-am târât pe genunchi

în căutarea ta.

 

simțeam că o să-ți întâlnesc brațul,

să-mi ridice corpul fraged către iubire.

dar hainele mă acaparau complet.

nu mai eram eu,

nu m-ai fi recunoscut așa,

plină de sângele iubirii.

căci sacrificiul e sămânță,

crește-n suflet pacea.

așa credeam pe atunci,

când incă-mi căutam

carapacea.

 

acum doar îmi privesc rănile:

ce-ți e și cu iubirea asta!

e materie prea grea,

căci nu am înțeles-o.

și mi s-au rupt pe drum

tulpinile.

credeam că-s suflet rătăcit prin spitale,

ce-și plânge vindecarea.

poate am fost,

poate voi fi.

dar acum sunt doar

floare de laborator.

uneori mă atinge ploaia ușor,

știind că tu nu ești cel ce mă va studia.

dar în sticlă există reflexie,

îmi pot fi eu spectator.

pân’ la moarte

pân’ la viitor

pân’ departe de tine.