pân’ la floare de laborator…
să pierd m-a întărit.
din speranță mi s-a născut durere,
și-a prelins rădăcinile-n creștetul meu.
mi-a tăiat respirația.
am fost din nou învăluită de alb.
m-am rătăcit printre spitale.
prin săli de sănătate goale,
căci peste tot erai
tu.
îmi alungam treptat tratamentele.
visarea mă fura din realitate.
acolo te găseam din fericire,
aici doar
din nevoie.
am tăiat de pe liste numele tău.
dar cerneala s-a terminat curând.
era la fel ca mine:
goală de fericire,
arzând.
mă îmbrăcam cu iluzii.
păreau călduroase la vremea aceea,
dar când prin vene mi s-a scurs frigul
mi-au înghețat tălpile.
m-am târât pe genunchi
în căutarea ta.
simțeam că o să-ți întâlnesc brațul,
să-mi ridice corpul fraged către iubire.
dar hainele mă acaparau complet.
nu mai eram eu,
nu m-ai fi recunoscut așa,
plină de sângele iubirii.
căci sacrificiul e sămânță,
crește-n suflet pacea.
așa credeam pe atunci,
când incă-mi căutam
carapacea.
acum doar îmi privesc rănile:
ce-ți e și cu iubirea asta!
e materie prea grea,
căci nu am înțeles-o.
și mi s-au rupt pe drum
tulpinile.
credeam că-s suflet rătăcit prin spitale,
ce-și plânge vindecarea.
poate am fost,
poate voi fi.
dar acum sunt doar
floare de laborator.
uneori mă atinge ploaia ușor,
știind că tu nu ești cel ce mă va studia.
dar în sticlă există reflexie,
îmi pot fi eu spectator.
pân’ la moarte
pân’ la viitor
pân’ departe de tine.