O să reușesc, pentru că știu că o să reușesc

„O să reușesc, pentru că știu că o să reușesc.” Îmbrățișez un copil comod, în care, înăuntrul lui, în loc de tipica bunătate pe care ne- am obișnuit să o descriem și despre care tot vorbim, mai văd și altceva, văd o întreagă casă, pe lângă faptul că acest copil mi-e familie. Și copilul are pereți, mulți pereți, suficienți, cu acoperiș deasupra capului – răutățile vieții nu-l ating din lipsă de curaj, are un acoperiș potrivit, „Vopsea hibrid Nowocoat acoperiș, nouă, mai rezistentă, ține până la 12 ani” dacă ai norocul să nu-ți cadă din țigle până atunci și ai betonul suficient de bun. – Și copilul are un pat, o bucătărie în care se mănâncă și se gătește doar ce-i poftește inima și totul are un gust de te unge pe suflet și simți iubirea cum face dragoste cu papilele tale gustative și ajungi în rai, unde e ok dacă ai doar două feluri de mâncare preferate și nu te numește nimeni un copil neascultător dacă nu poți să mănânci spanac și supa îți poartă pe post de lichid straniu în care simți că te prelingi de la toate suferințele încă netrăite, dar predestinate. E ok aici, căci am un apartament frumos înăuntrul copilului din mine și poate într-o zi, noi doi sperăm că nu vom mai trăi cu chirie în propriul nostru corp. Acum că am crescut, gândurile ne macină, ironic, la fel ca în tinereți, și diferența e că vopseaua aia profesională de acoperiș cu multe avantaje și proprietăți nu mai există, așa că ne-am căutat alte remedii temporale ca să nu ne pierdem în mulțimi sau tocmai, ca să ne pierdem mai bine. Și cu timpul am devenit apă și atracțiile false au înotat la o apropiere periculoasă de trupul meu și de pielea mea alb-verzuie; cu toții au încercat să navigheze pe bărci sparte cu lăzi de căpșuni ținute strâns în brațe la piept, când cei apropiați mie știu că sunt alergică la căpșuni. De tristeți nu am mai făcut alergii la promisiuni deșarte și doar m-am uitat cu ochi goi, până când, inevitabil, gâtul mi s-a umflat, sânii mi s-au ascuns în peșteri necutreierate de om și ochii au început să plângă șiroaie. Zadarnic am încercat din răsputeri să cânt și cântecul dimineții și cântecul nopții, când păsările au tot încercat să mă trezească din visul meu iluzoriu, spunându-mi că „amore vita”, din viața ia naștere dragostea, inclusiv dragostea de sine. Așa că am plâns, trei zile și patru nopți, până când am zâmbit și mi-am zis: „ O să reușesc pentru că știu că o să reușesc. O să reușesc pentru că pot. Și pentru că vreau.