Poziția copilului

te aștept în miez de noapte;

n-am astâmpăr, nu mă satur.

parcă îmi place să-mi fac rău continuu

și să mă hrănesc din propriile lacrimi și angoase.

degeaba sunt, știu că tu nu o să fii,

știu că tu nu o să vii,

iar traumele mă cuprind

pentru că îmi aduci aminte

de stafia înaltă de 1 metru și optzeci

care m-a lăsat în ploaie pe faleză toamna

și care-a uitat să mă ia de la „bunuri pierdute”,

iar acea senzație își face cărare-n mijlocul minții-mi;

vocile-mi spun să plec – sunt mai istețe decât mine,

dar eu vreau să rămân

păstrată la loc sigur printre toate celelalte;

uneori ieșim la cafea și discutăm despre stafie,

iar ieri le-am zis despre tine.

toate-s așa pierdute în ceea ce nu sunt,

cafeaua-i amară cu gust de zaț;

nici buzele mele nu mai lasă urma pe ceașcă așa cum o făceau.

și te aștept adusă de spate în continuare,

șezând în poziția copilului

de parcă aștept ca un tată să mă salveze, dar tatăl nu-i

sau o mamă care să mă aline, dar nici ea nu-i

încă stau și vorbesc cu tine în amintirile mele

și nu știu ce să îți mai spun

când tu nu mai spui nimic.