UN FIR DE AȚĂ

„Din muchii, laturi și cuțite,
Din mii de sfere-n centr-unite
Visez de mii de ani…De-o viață!
Să pot să tai un fir de ață.
Căci aripile-mi strânge tare
Și-mi plânge inima… Mă doare!
Cum să mă desprind eu oare?
Știu c-am să rămân fără suflare
Și-ntr-o clipită pulbere m-aș face
Blestemat pe pământ, trupu-mi va zace.
Căci ochii-mi au vrut în noapte să vadă
A lumii mândrită laudă
Ferită sub soare, de vânt și de potop
Înmiresmatul lumii sirop
Ce noaptea ca o perlă veghează
De pe cer c-o argintie rază
Lumea ce doarme-n așternuturi obosită
Ce fără de această, în abis, ar fi sfârșită.
Căci urechile-mi surde-au vrut să audă
Glasul țăranilor ce ascunde trudă,
Al apelor susur învolburat
Ce mii de albii au sărutat.
Căci buzele-mi au vrut să simtă
O sărutare fără vârstă,
O suflare calda pe obraz
Să alunge din suflet un necaz.
Lipsită de curaj ființa-mi este
Și chiar de-aș vrea să zbor peste
Ață din fier tare, mă-nghite, mă trage, mă are!
Și-n final zac pe pământ fără suflare…”