București

E frumos tare aici, deși ajung cam rar

Mii de ochi, de mașini, de fețe ce ușor, ușor devin atât de cunoscute 

Aglomerație urbană, claxoane și gropi 

La orice colț de stradă cântă melodia noastră,

Cred că de asta vin atât de rar aici, că să accept într-un final să uit. 

•

Știi, și-nainte veneam cam rar, nu găseam rost să-l descopăr săptămânal, zilnic chiar 

Rar a devenit mai des, iar din des în mai des până începusem să nu mă mai satur de drumul către București,

Era nou și nedescoperit, misterios și plin de farmec

Nu ți-am zis, dar n-am mai avut parte de de mult prea mult timp de tot ce-mpărțeam, era alintul ce-mi lipsea,

Și uite așa a început procesul de orbire, îl vedeam mai real decât era

Asta mă distrugea, deși niciodată n-am vrut să vezi asta, credeam că totuși se înfiripa ceva,

Știu că nu așa ne-am înțeles, că era ceva mai “casual”, cum era în București

Totuși am sperat, n-am să mă învinuiesc pentru asta, sau cel puțin încerc să nu.

•

Cu toate astea e frumos tare aici, deși ajung cam rar

Miile de ochi, de mașini, de fețe ce ușor, ușor deveneau atât de cunoscute 

Aglomerație urbană, claxoane și gropi 

La orice colț de stradă cântă melodia noastră,

Cred că de asta vin atât de rar aici, ca să accept într-un final sa uit. 

•

Din necunoscut a devenit iubit, dar s-a stins la fel de brusc cum a-nceput, n-aș fi crezut,

Brusc tot Bucureștiul își pierdea culoarea, devenea o cușcă ce mă ținea prea strâns, așa s-a declanșat claustrofobia noastră 

Drumul devenea amăgitor și se hrănea cu toată angoasa mea,

Știi, am plâns în față la Nottara într-o luni plină de soare, îmi eram dezamăgire

Atunci am simțit și mai tare că nu-i locul meu aici,

Printre clădiri arse de soare ce te strigau pe nume, povesteau cinic tot ce-ncercam să uit

Am zis că mi-e de ajuns.

•

Brusc Bucureștiul a devenit pentru mine fără splendoare, trezește-n mine nostalgie amețitoare cu iz de bujori arși de tutun

Încerc să ajung cât de rar pot căci nu mai pot să-l văd.