Ultimele portocale 

Credeam că nu vrei sau nu poți, nici nu-mi aduc aminte cu exactitate fragilitatea din vorbele tale,

Să fie oare, “nepotrivire de caractere” sau o posibilă sabotare

Că probabil, realitatea mea s-a distorsionat de a ta și că poate e mai bine așa.

Ai fost cât mi-ai fost, nu frumos, nici călduros,

Ai fost tulburător în mintea mea și zgomotos în frica mea de moarte

M-am urcat pe pereți de neputință, când știam că nu-mi ești sincer,

Am mușcat violent de buzele-mi uscate de vânt 

Am privit sute de oameni cum trec nepăsători prin fața pupilei mele rămasă surdă,

Și n-au făcut nimic, n-au făcut nimic, nu s-au oprit, m-au rătăcit în ale tale vorbe.

•

Și am coborât cu neputință și c-o oarecare frică treptele abrupte din modernul București,

De teamă că aș putea să te zăresc îmi port diminețile cu aciditate, morocănoasă cu ochii scunzi și absurzi

Îmi ascund privirea în bluza neagră în fiecare după-amiază de frică că am să-ți zăresc timidul iris,

Cu toate astea, în fiecare seara cobor în stația în care sunt sigură că am să te găsesc

Se mai numește suferință oare, daca o chem la mine cu foc în cuvinte și cu ger în ochi.

•

Nu mi te lasă sufletul să nu te iert, n-am urât nimic la tine, niciodată,

Am iubit cu adevărat modul ciudat în care imi aduci aminte de portocale, chiar și iarna

Am iubit că ești spontan, nu calculat, că ai rupt monotonia din mâinile mele mult prea plictisite,

Am iubit că ai fost motiv în atâtea poeme, bune sau rele

Am iubit curiozitatea ta de copil și spiritul de aventură.

•

Îmi pare rău că n-am să mai scriu despre tine, 

Îmi pare rău că m-am uitat pe mine

E greu să cred că n-am fost destul când mi te-am pus pe tavă,

Te-am plâns în brațe străine de tine, dar atât de familiare mie

Să-ți fie bine și din când în când să-ți amintești de mine.