Ultima noapte de suspin, întâia zi de speranță

Am căzut, și am căzut atât de rău încât m-am izbit de podeaua neputinței.

Și nimeni n-a putut, de ajutor să-mi fie.

Am stat cu durerea încolăcită pe suflet ca un șarpe în hibernare. Veninul ei s-a răspândit în fiecare celulă a ființei mele.

În ultima noapte de suspin, am vărsat pe rugăciune tot sufletul meu… nimic n-am mai fost, nimic n-am așteptat și nici nu am sperat. M-am descompus și am adormit.

Am zis gata, asta a fost tot!

În timp ce trupul mi s-a odihnit, Divinitatea a lucrat în mine. M-a alinat, m-a cusut la loc, a suflat peste mine cu iubire și m-am trezit cu sufletul întregit.

Aveam credință, știam ce să trebuie să fac.

Întâia zi de speranță a început să facă curățenie. “Hai, du-te și iubește! Nu te mai rătăci! Du-te și fii curajoasă, fii fericită, iubește și vei fi iubită!”

Cine poate crede această povestire? Că m-am trezit pur și simplu într-o dimineață, și știam că trebuie să fiu iubire.

Nimeni!

Și nici nu se așteaptă vreo crezare. Pentru că acolo unde pacea mângâie, răul nu are nicio putere.

Am fost scoasă din fundul iadului lăuntric, am văzut raza de lumină așternută peste simțurile mele, m-am spălat pe față și am început să văd totul cu alți ochi.

Acum mă întrebi:

„A fost ușor?“

– Dacă ar fi fost, nu m-ar fi meritat, am răspuns.

„Cum adică?“

– Ei bine, ce este ușor nu ține iar eu nu îmi doresc nimic trecător. „Ușor” este precum elasticul: subțire, moale… ai zice că se întinde până la cer, asta până când pocnește și te plesnește de nu te vezi. Se rupe în două, rămâi fără nimic. În schimb, „Greu” este precum o frânghie: tare, solidă, te prinzi de ea și o ții cu toată forța de care ești în stare. Te-ai putea rupe tu. Și o vei face, fără îndoială! Dar ea va rămâne intactă, te va susține răbdătoare până când îți vei aduna toată durerea, transformându-o în putere.

Între timp, „ușor” îți va șopti că ce are el de oferit nu este atât de dureros, că îți poate oferi plăcerea și extazul începutului.

Asta este tot ce are el de oferit, dulceața fericirii limitate.

Să nu cedezi!

Să nu îi cazi în mreje!

Ce are „greu” de oferit, nu este limitat și nici dulce. Este dur, rece, te va scoate afară din zona de confort, fără apărare. Te va lăsa doar cu tine însuți să vezi ce ești și ce poți să-ți oferi.

El îți va oferi schimbarea, maturizarea și cunoașterea de sine. Îți va șlefui sufletul precum un diamant, te va aduce la limita răbdării și când vei zice: „Gata, nu mai pot, am obosit!” ți se vor deschide ochii și vezi, vezi că la linia de oprire stă binele cu ale sale odrasle: pacea, liniștea, iubirea, fericirea, bucuria.

Avem un sprijin, indiferent cât de fragili suntem și nici un rău nu se zărește acolo, pentru am trecut deja prin el.

De ce să plângem din cauza ploii, când ne putem bucura că ne spală mizeria, oferindu-ne momentul perfect să ne înflorim, să dorim binele?

Am prins frânghia și mă țin de ea. Pe coate, pe burtă, în genunchi, oricum ar fi, nu îi voi da drumul!

Voi avea răbdare și voi fi blândă cum și Divinitatea a fost și încă este. Îl am pe El drept cel mai bun exemplu!

Vreau pacea și atâta timp cât rămâne la căpătâiul dorințelor mele, nu va fi ușor, nu este, dar merită!

Să fie bine, după ce a fost atâta rău… asta este sigur, iubirea lui Dumnezeu!