Ordine și haos

Echilibrul static al gândurilor mele obosite îmi copleșește ființa, în oglindă cu agitația ce mă înconjoară. Simt cum ochii mi se adâncesc în interiorul concavităților osoase și apasă cu o putere extraordinară pe lobul frontal. Tensiunea acumulată în venele mele îmi înțeapă corpul în tandem cu bătăile disperate ale inimii. Un haos controlat îmi stăpânește trupul, un haos ce încearcă să mă adapteze la ordinea împrăștiată de afară. Dar din a cui perspectivă ordine? Din cea a cosmosului pulsativ și neadormit sau din cea a malului plin de nisip aflat într-o metamorfoza continuă cu apa? Cea a unei frunze uscate ce cade într-o șoaptă teribilă, cu un ecou îndepărtat la marginea lumii sau cea a unui răsad ce se naște dintr-un pământ fără de limite.

Dacă pot respira de atât de multe ori, iar dacă inima mea dansează ritmat de atât de mult timp, de ce nu pot avea dreptul la mai multe vieți, la mai multe melodii pe care să trăiesc, să respir, să mă mișc?
Ziua mea se sfârșește cu un apus și începe cu un ciripit, dar de ce nu poate fii și invers?
Ce rost are existența mea dacă este una timpurie, dacă este una fără de răspuns, fără de vise?