O frântură de suflet lăsat să se amăgească

Amar și acru a devenit tot ce-am crezut la mine bun,

Când lacrimi acide mi-au ars obrajii rumeni.

S-a ofilit bunătate și blândețe când n-am fost de ajuns, când inima-mi bătea cu putere gata să smulgă cămașă alba de in,

Mâini încolăcite caută scăpare, au obosit să țină în frâu cuvinte nerostite, obosite

Când pielea mi-a înțeles spaima, se lasă cu frică atinsă, când ea a vrut doar alinare,

Tot ce-i scârbos, licențios, obscen, trivial, necuviincios nu-mi lasă liniștea în pace.

Picioarele-mi știu simți deznădejdea, fug cât pot de tare,

Că poate după soare e iertare, de sine mai ales

Că poate, nu-s prea mult sau prea puțin,

Că n-am știut să mă iubesc și prețuiasc

M-am înfometat, am zbierat tot ce-i mai cumplit în propria-mi oglindă.

Și poate am să fiu cândva, departe, mai mult decât o gură frumoasă pe un trup tânăr.