Astenie de haos
Te cauți fără să știi unde te-ai pierdut. În tine, în lume, în zilele care au trecut fără să le simți
greutatea. Poate că te-ai împrăștiat în prea multe direcții. Poate că te-ai risipit încercând să
fii peste tot și niciunde în același timp și tot ce ai rămas, este umbra oferită de soare pe un
perete dur, plin cu amintiri.
Astenie.
De lume, de oameni, de zgomotul continuu al gândurilor care nu tac niciodată.
Porți pe tine o oboseală surdă ca o ceață deasă ce te învăluie fără să te lase să te vezi prea
clar.
Orașul pulsează în jurul tău, indiferent la starea ta de amorțeală. Mașinile trec grăbite.
Oamenii aleargă morocănoși. Luminile clipesc pe clădiri, iar tu ești doar un punct fix într-un
univers care nu se oprește niciodată. Și poate că asta e cea mai bulversantă conștientizare:
faptul că lumea continuă indiferent dacă te simți blocat în loc și nu mai știi să mergi.
În pauza existențială mă gândesc la faptul că ordinea și haosul nu sunt dușmani, de fapt.
Sunt frați.
La fel ca ziua și noaptea, ca suflarea și liniștea dintre două respirații. Un fel de inspir – expir,
pentru evoluție.
Poate că e în regulă să nu știu încotro să o apuc acum. Este în regulă să mă simt prinsă de
peretele incertitudinii la fel ca amintirile mele de perete. Pare normal și firesc să te rătăcești
uneori, să îți dai șansa să te regăsești. Așa cum ești. Nu cum ai fost sau cum ai vrea să fii.
Ai de grijă. Te pierzi când te uiți pe tine din prezent, ținându-se prins de un „eu“ care nu mai
există sau care încă nu există.
Închid ochii și ascult. După sunetele vieții, vechea mea viață se luptă cu noua mea viață. Mă
simt prinsă între ele ca ața subțire dintre pace și război. Răbdare. Soluția vine întotdeauna
după răbdare.
Haosul are liniște și liniștea are haos. Mă pun pe loc repaos. Nu trebuie să-mi adun
gândurile într-o linie dreaptă ca să merg mai departe. Pot continua cu haosul în timpane,
până când vântul va răsfira în cele din urmă tot praful pus pe suflet.
Aștept ploaia emoțională să-mi spele astenia de pe spirit și pacea să-ncolțească din nou în
mine. Să fac bine. Ăsta, este singurul lucru pe care pot și vreau să-l fac.