Un azi surd
Ce liniște turbată
E la opt dimineața!
Stă cafeaua uitată
Cât îți ia cerul fața:
E plin de începuturi
Albastrul ăsta cenușiu,
Se revarsă-n așternuturi
Clipa a ceea ce pot să fiu.
E o lumină argintie afară,
Ce n-a mai fost de mult…
Și în atingerea-i începe să doară
Zgomotul orașului pe care-l ascult.
Ce liniște falsă
Se ivește în încăpere,
Îmi stă inima arsă
De durerea din plăcere.
E prea liniște în viața-mi
Cândva atât de zgomotoasă!
Nu poți să nu-i reclami
Cerului, că te găsește acasă.