Poveste
Factura doarme neplătită pe bufetul din bucătărie, iar întrerupătorul tremură timid așteptându-mi atingerea caldă. Noaptea curentul nu funcționează, însă, statornice, stelele se tot aprind, ca o flacără olimpică. Mii de becuri luminează cerul, nerăbdătoare să-mi împreunez mâinile și să mă rog, să înalț o poveste fierbinte către sufletele lor reci ce mă așteaptă, ce mă strigă la fiecare apus, mă ademenesc dulce la visare.
Casa e de acum pustie, nici urmă de pași ori șoapte rătăcite, umbre împletite într-un dans prea vechi despre care să-mi pot aminti. În van aprind lumânări la fereastră, căci cine oare mai știe ca eu locuiesc aici? Cine oare îmi va căuta pașii copilărești imprimați în lanul de porumb. Doar eu și sperietoarea înălțată mult deasupra cerului mai veghem pragul căminului. De cine ne ascundem? De cine ne protejăm? De întuneric… Nu cunosc sentiment mai înspăimântător decât întunericul! Te cuprinde într-o suavă agonie și o durere îmbătătoare, o durere de care nu poți să te mai despărți.
Tot aici mă vei găsi și în viitor, tot aici am fost și în trecut și tot aici sunt și acum citind o poveste. Ce fel de poveste? O poveste ca să-mi împletesc visele cu o lume imaginară, căci cea pe care o trăiesc acum, am trăit-o și o voi trăi, se scaldă într-o amintire sumbră de care nu pot a mai scăpa. O poveste cu care să adorm privind soarele, cu care să privesc cum înflorește prea devreme-n iarnă un boboc de floare și cu care să simt cum frunzele-mi trosnesc sub picioare ca-ntru-un cimitir bătrân.
O poveste fără final și fără de început, o poveste prezentă în care mă regăsesc.