Copilul mării
Să simt marea cum îmi mângâie corpul plin de răni deschise,
Briza să mă poarte cât mai departe de mal
Și să-mi înec orice durere în apa sărată ce-mi lasă urme blânde pe corp.
Sunt copilul mării, probabil am să fiu mereu copilul ei pierdut,
Port scoici ascunse sub stratul puțin bronzat de epidermă, ars de soare în liniștea minții mele
Ecou furios de mut nu-mi lasă plămânii să înghită toată apa ce se zbate pentru viață, exact ca mine,
Când mă sabotez ca să mă simt dorită, sau poate îmi e mecanism de apărare, încă n-am aflat.
Lumina pâlpâie stingheră în răsăritul dimineții, iar mâinile mi-s amorțite, gura mi-e închisă și ochii mi-s scunzi ca niciodată,
Stingerea pare mai aproape cu fiecare bătaie de inimă mai apăsată
Patul mă înghite cu putere și mă ține strâns, să nu cumva să plec mai devreme,
Când marea mă așteaptă cu o poftă de nedescris.
Să mi se piardă nisipul printre degetele ce n-au simțit de mult prea mult timp atâta libertate,
Să am cireșe la ureche și flori în păr
Să fie o voce, undeva ascunsă sa-mi zică că-s bună așa cum sunt,
Caci iubirea nu trebuie să doară nici în cea mai sărată apă din lume.
Fruntea să-mi fie plină de sărutări ce nu-mi ard pielea sensibilă,
Iar mâinile să-mi îmbrățișeze cu poftă corpul dornic
Buzele să simtă cel mai pasional sărut din câte au existat,
Iar la final de zi, să mă reunesc cu marea, să nu-i fiu pierdută o veșnicie.