Întâiul meu ocean
Ce ghinion! Să nu știi să-noți:
Să-ți dorești, dar să nu poți!
Aud ecoul sirenelor ce-mi plâng prezentul.
Știu și ele, știu și eu, că a venit momentul –
Să sar. Cu ochii-nchiși și inima deschisă,
În apa, care de mult mi-a fost promisă.
Fără regret, să mă pierd în ea ca un copil,
Printre valurile uitării – a ceea ce am amânat subtil.
Să mă lipsesc de frica aceasta aspră,
Care mi-a fost ieri pasăre măiastră;
Să mă pierd sub căldura soarelui,
În acel rece perfect al oceanului.
Îmi simt picioarele îngropate adânc,
În nisipul timpului, care s-a adunat – tăcând.
Un ciob de scoică mă împunge-n realizare:
Din mreaja valurilor nu-mi trebuie salvare!
Până nu doare prea tare regretul, încep:
Alerg grăbit spre ceva ce azi nu pricep…
Mă arunc necontenit în oceanul de vise
Și-ți caut, sub apă, atingerile interzise.