Strigăt
Astăzi m-am certat toată ziua cu sufletul.
Ne-am țipat unul altuia fără oprire, fără lacrimi și fără răgaz.
Am țipat cu dorința de a reuși să prindem speranța visului alături de o stea pe cerul senin, la miezul nopții.
Am țipat cu răbdarea oarbă că totul se rezolvă, dacă luăm problemele în pas liniștit.
Am țipat cu o droaie de vise – îngrămădite unele peste altele, luându-se la întrecere.
Am țipat că nu se mai satură de atâta bine.
Am țipat, am țipat, am țipat… până când mi-a răgușit sinele și am uitat cum să respir – plămânii cerșind oxigen.
S-a făcut liniște – o clipă.
Apoi a urlat sufletul.
O singură dată.
Un singur strigăt a fost de ajuns și tot ce eram s-a risipit în mii de particule indescifrabile, de nu mai știu unde încep și unde mă termin.
Strigătul sufletului m-a perforat și mi-a făcut ochii strălucitori.
Ne-a cuprins liniștea, contipindu-ne din nou.
Am devenit un întreg.
Plămânii și-au primit oxigenul. Eu m-am potolit și sufletul și-a scuturat pereții, pregătit să adăpostească alte mii de emoții.
Până când ne vom război din nou. Până la următoarea lună plină sau următorul pahar ce dă pe dinafară cu neputințe sau… până când soarele se stinge și trupul intră în pământ, revenind la întâiul început.