Când dorul doare, ori de mă simți departe,

Ca o scrisoare pierdută-n galaxie

În așteptarea sa de-a fi cândva găsită

Tu nu uita:

Ne vom avea mereu

În poezie.

Iar dacă lipsa mea te sfâșie în patru

Și te aduce, lent, în prag de aritmie

Pe patul de spital când albul te cuprinde

Tu nu uita:

Ne vom avea mereu

În poezie.

Când totul-n jur se clatină și cade

Și însăși soarta pare-o proastă ironie

Nu te-ntrista! Privește înainte

Și nu uita:

Ne vom avea mereu

În poezie.

Iar de mă vezi vreodată cu alt băiat la braț

Și te cuprinde brusc o gravă gelozie

Zâmbește-mi și dă-mi de înțeles că

N-ai uitat:

Și ne avem mereu

În poezie.

Dacă în seri de vară te-apucă nostalgia

Și-ți vine să m-acuzi de vreo vrăjitorie

Promit să ard pe rug precum iubirea noastră

Dar nu uita:

(Atât!)

Rămân a ta mereu

În poezie.

Și ori de câte ori dorul va mistui poetul

Care-a cerut, cândva, un demon de soție

Atunci din iad am să-ți răspund în limbi de foc:

„Mai scrie!…

Încă un vers,

Un vis,

O poezie…”