„Nu vreau ocean, eu vreau o mare”
M-a trezit la realitate,
Valu-ți rece, violent.
Vorbele-ți dur aruncate,
M-au făcut suflet atent:
Atent la frig, la înstrăinare;
De pe mal părea frumos…
Când mă uitam pierdută-n zare,
Nu vedeam zbucium furios.
Cu regret și înspăimântare,
Am părăsit brațele-ți reci.
Să fi fost iubire oare,
Dac-ai ajuns azi să mă îneci?
Și m-am retras câteva luni,
Într-un colț uitat de suflet.
Au trecut ploi și furtuni,
Eu, n-am scos un sunet.
Nu vreau munți, pustietate,
Vreau căldura altui om –
Să m-aprindă și în șoapte
Să mă ascundă ca un pom.
Gânduri și pași rătăciți,
M-au condus ușor spre mare.
Cât să fim noi de orbiți,
Să nu vedem a sa valoare?
Albastră și încălzită,
Cu valuri mici, inocente;
M-am trezit absorbită
De ale sale mișcări lente.
Pașii mici mi i-am oprit,
La limita dintre nisip și apă;
Așteaptă sufletu-mi să fie dezmorțit,
De un el cu un suflet ș-o privire caldă.