Cântec

Te cânt în fiecare respirație, în fiecare pas fragil pe pământul prea mare și prea greu pentru inima mea slabă. Te caut în fiecare om pe care îl întâlnesc și totuși nu reușesc să te găsesc decât în mine. Mi te vezi în ochi, pentru că sufletul meu ți-e casă. Te vezi în mersul meu hoinar atunci când caut cu disperare cărarea care duce către uitare. Iar tu, așa cum ai făcut mereu, răsari puțin ca să-mi arăți drumul, apoi mă lași iar să mă pierd în negură.
Te cânt în fiecare gând, te cânt pentru că sufletul meu nu știe să te cânte decât pe tine. Iar și iar, aceleași note, aceleași trăiri, aceleași amintiri și aceleași… visuri care nu se vor împlini niciodată. Dintre atâtea sunete, eu te-am ales pe tine. Te cânt, iar la atingerea atât de fină și discretă a corzilor plânge tot pământul…
Ei nu te cunosc, căci nu le-am vorbit despre tine, dar te văd oglindit în lacrimile mele, te văd în descurajarea cu care privesc spre cer și în nădejdea cu care te caut, ca un orb, pe tine, omule-lumină. In tristețea ce-mi poartă gândurile departe, în brațele mele ale căror rost nu se va împlini niciodată. Atunci când nu ai pe cine să îmbrățișezi, ce rost mai au mâinile? Ce rost mai are inima dacă prin vene nu curge sângele tău, ci al celui căruia nu-i vei putea spune niciodată că el este melodia pe care ai vrea să o cânți veșnic?
E un cântec trist, un cântec de prea mult dor… Atât mi-a rămas, atât ai vrut să-mi dăruiești, câteva note distonante și… timp. Mult timp ca să potrivesc notele și să fac din ele cel mai trist cântec pe care inima mea l-a cântat vreodată, mi-ai dat timp ca să mă dezobișnuiesc să mă gândesc la tine la prima rază de soare a dimineții și la întâlnirea zilei cu noaptea, mi-ai dat timp să-mi găsesc un alt ritm pentru inima asta care nu vrea să se dezvețe de pulsul tău, timp pentru dezamăgire. Dar ai uitat, dragul meu, că
iubirea este mai presus de timp. Iubirea e cântecul veșnic, dureros de veșnic, pe care sufletul meu hoinar îl va cânta în timp și mai ales, în afara timpului.