sfârșit de pas

pe 15 iulie mi-ai adus o pereche de papuci la ușă

ți-am deschis cu frică la 21 și 2 minute

s-a speriat tencuiala când mi-a văzută fața

și m-a confundat soarta cu peretele:

începusem să albesc.

tu erai tot roșu la față, căci drumul a durat ceva

acum câteva ore erai sigur pe tine

în noaptea aia am știut că legasem strâmb șireturile 

ți-am ascultat povestea cu sufletul la gură,

am lăsat papucii la intrare și pe tine lângă ei

înăuntru era rece, căci îmi erau mâinile goale de tine

ai fost astronaut în spațiul dintre degete

și te-am pierdut…

am simțit că perechea aceea era doar un dar neînțeles,

mă îndrăgosteam mai mult de tine din secundă în secundă.

dispăruse casa și eram pe hol cu tine

mă purtai pe scări în jos

ți-am spus că mă găsești la parter când o să ai liniște în gânduri,

dar

am dat de vecina care mi-a arătat de cât haos erai în stare!

ai coborât scările cu mine

doar ca să urci în sus

oare singur?

oare către ea?

las răspunsurile-n aer căci n-am nici eu picioarele pe pământ,

nu ești în suflet, dar nu te scot din gând

urc și trântesc ușa, dar rămân papucii blocați în ea

mă închid în suflet câteva zile și plâng,

mi-e drumul înapoi plin de regret,

dar

n-am cum să nu mă întorc la parter.

ai mai dat pe acolo, te-am văzut prin ușă

mi-ai vorbit, ți-am vorbit

acum tac.

poate o să vi când o să găsești cheile, cum mi-ai spus și pe 15 iulie

până atunci, n-am sa schimb iala:

aceași ușă, același etaj

alt început

sau același sfârșit

e în mâinile tale.

sper să nu cazi și printre ele…