sfârșit de pas
pe 15 iulie mi-ai adus o pereche de papuci la ușă
ți-am deschis cu frică la 21 și 2 minute
s-a speriat tencuiala când mi-a văzută fața
și m-a confundat soarta cu peretele:
începusem să albesc.
tu erai tot roșu la față, căci drumul a durat ceva
acum câteva ore erai sigur pe tine
în noaptea aia am știut că legasem strâmb șireturile
ți-am ascultat povestea cu sufletul la gură,
am lăsat papucii la intrare și pe tine lângă ei
înăuntru era rece, căci îmi erau mâinile goale de tine
ai fost astronaut în spațiul dintre degete
și te-am pierdut…
am simțit că perechea aceea era doar un dar neînțeles,
mă îndrăgosteam mai mult de tine din secundă în secundă.
dispăruse casa și eram pe hol cu tine
mă purtai pe scări în jos
ți-am spus că mă găsești la parter când o să ai liniște în gânduri,
dar
am dat de vecina care mi-a arătat de cât haos erai în stare!
ai coborât scările cu mine
doar ca să urci în sus
oare singur?
oare către ea?
las răspunsurile-n aer căci n-am nici eu picioarele pe pământ,
nu ești în suflet, dar nu te scot din gând
urc și trântesc ușa, dar rămân papucii blocați în ea
mă închid în suflet câteva zile și plâng,
mi-e drumul înapoi plin de regret,
dar
n-am cum să nu mă întorc la parter.
ai mai dat pe acolo, te-am văzut prin ușă
mi-ai vorbit, ți-am vorbit
acum tac.
poate o să vi când o să găsești cheile, cum mi-ai spus și pe 15 iulie
până atunci, n-am sa schimb iala:
aceași ușă, același etaj
alt început
sau același sfârșit
e în mâinile tale.
sper să nu cazi și printre ele…