Iubesc…


Cât de mult iubesc azi.

Să-mi fiu,

Să-mi fii.

 

Tare greu mi-a fost

Să-mi ridic picioarele tremurânde

De pe solul cel anost,

Către stelele ce nu-mi păreau blânde.

 

Căci, mereu mă făceau să mă pierd de sine,

Să simt că-i totul bine,

Deși prezentul ce-mi era în față

Îmi arăta că totul duce către năpasta.

 

Stelele-mi erau simbol.

Simbol a ce a fost.

Simbol al dorului de a exista atunci.

 

Și-mi întorceau gândurile pe dos,

De fiecare dată când plimbarea

Mă ducea spre al lor jos.

 

Tot ce-mi doream era să plutesc,

Să mă înalț spre necunoscute orizonturi,

Dar alegeam să nu mă grăbesc,

Și să cutreier aceleași pământuri

Nici nu-mi mai amintesc

Ultima oara când m-am simțit acasă

Printre pereții constelației mele,

Sau cand pentru ultima data

Mi-am zărit clar urmele

A ce am fost.

A ce îmi sunt.

 

Am alergat și azi printre stele,

Le-am lăsat să-mi controleze zîmbetele,

Am simțit ca trăiesc,

Mai mult decât am simțit că plutesc.

 

Asta e…

Și azi mi-am fost doar pentru ieri.

Și azi m-am mințit că nu-mi ești doar stea căzătoare.

Și azi pășesc apăsat pe sol, cu dorințe arzătoare.


Și azi, iubesc faptul că e tot ieri.

Lasă un răspuns

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.