Iubesc…
Cât de mult iubesc azi.
Să-mi fiu,
Să-mi fii.
Tare greu mi-a fost
Să-mi ridic picioarele tremurânde
De pe solul cel anost,
Către stelele ce nu-mi păreau blânde.
Căci, mereu mă făceau să mă pierd de sine,
Să simt că-i totul bine,
Deși prezentul ce-mi era în față
Îmi arăta că totul duce către năpasta.
Stelele-mi erau simbol.
Simbol a ce a fost.
Simbol al dorului de a exista atunci.
Și-mi întorceau gândurile pe dos,
De fiecare dată când plimbarea
Mă ducea spre al lor jos.
Tot ce-mi doream era să plutesc,
Să mă înalț spre necunoscute orizonturi,
Dar alegeam să nu mă grăbesc,
Și să cutreier aceleași pământuri
Nici nu-mi mai amintesc
Ultima oara când m-am simțit acasă
Printre pereții constelației mele,
Sau cand pentru ultima data
Mi-am zărit clar urmele
A ce am fost.
A ce îmi sunt.
Am alergat și azi printre stele,
Le-am lăsat să-mi controleze zîmbetele,
Am simțit ca trăiesc,
Mai mult decât am simțit că plutesc.
Asta e…
Și azi mi-am fost doar pentru ieri.
Și azi m-am mințit că nu-mi ești doar stea căzătoare.
Și azi pășesc apăsat pe sol, cu dorințe arzătoare.
Și azi, iubesc faptul că e tot ieri.