Mâine

Închid ochii si scrâncesc.

Același timp, care se scurge,

Același sentiment de răbdare care fuge,

Aceleași visuri care-s prea îndepărtate.

 

Durere.

Nici nu știu dacă e interioară,

Sau dacă vine din ce mă înconjoară.

Tot ce știu e ca trebuie

Să mă ridic și să fac realitatea să biruie.

 

Nu m-am mai privit în oglindă de mult,

Căci s-a spart pe drum,

Și adun cioburi de speranță,

Care se nasc din al meu plâns.

 

Îmi sunt picioarele grele,

În fața spațiului negru.

Simt frica prin vene,

Cum pulsează că-mi trec orele.

 

Și azi mi-am izgonit sateliții,

Am dat cu pumnii-n constelații.

Mâine o sa fie mai bine,

N-o să-mi mai fie frică

De sentimetul ce-mi stă pe vine

Și nu mai pleacă de ceva vreme,

De când si Luna-mi geme.

Mâine, n-o s-o mai iau razna,

Alergând printre cioburi.

Vreau să-mi văd stelele aliniate,

Doar ca să ard reflecțiile sparte.

 

Mâine, din nou n-o să mă înțelegi,

Dar, mâine

Îmi esti doar ciob,

Bucățică de trecut,

Spartă în ce am avut,

Și nu-ți mai plâng plecarea,

Căci mâine o să simt chemarea.

 

Bucăți a ce am fost vor alerga mereu

Spre sistemul solar din jurul meu,

Dar planetele-mi sunt întregi,

Si nu-mi pleacă nici de vrei sa le dezlegi.

 

Mâine, îmi jur mie

Că n-o să-mi mai fiu ieri.

N-o să-mi fiu doar ciob.

Mâine, o sa învăț din azi,

Și-o să-i spun eu trecutului:

„abia aștept să-mi arzi”.